Brotacelul

Mic, nevinovat, dragalas, e printre ultimele animale carora le e frica de iarna ce vine. La fel ca greierele, renunta foarte greu la cantat, dupa ce toata vara a facut padurile sa rasune de susurul glasului sau ca de sticla pisata.

Vara, brotacelul locuieste pe frunze, unde sta pitit asteptand sa-i iasa in cale o musca. Verde ca graul de primavara, are doar o dunga catifelata si cafenie, trasa peste ochi si pe spate. O codita de frunza lipita de trup. Dar brotacul nu se imbraca totdeauna in verde.

Toamna, brotacul ia culoarea frunzelor care cad din copaci. E frunza galbena, se lasa si el lovit de lingoare. E frunza ruginie, se inroseste si el. Sta pe un trunchi de mesteacan, se apara de dusmani, se lasa luat fara frica in palma, ba chiar mangaiat. Saracul! Crede ca are pe cap scufia feciorului de imparat care il face nevazut. Il si face cateodata, mai ales pentru gazele pe care le vaneaza din zbor, sarind ca pisica. E campion la saturi. Bate si veverita, cu un record de un metru, la o statura de 5 cm. Nu i-e teama de cazaturi, fiindca are pe talpi ventuze.

In viata civila, brotacul are o nevasta si multi copii, care se nasca din ouale depuse prin ochiuri de apa. Ouala se lasa la fund si din ele ies mormolocii. Intai au coada, pe urma coada le cade si se urca, si ei, pe frunze si buruieni. Popoare de brotacei! Dar sa ne intoarcem la toamna. Daca pentru greieri ea este gri, pentru broscute e … alba. Cum da de frig, il loc sa se planga, brotacul isi cauta un ascunzis. Nu-i pasa nici de inghet! Viata se stinge asa de greu in trupul lui firav, incat chiar daca pare mort si inghetat, cand vine iarasi, pe incetul, caldura, el se trezeste si incepe a canta. Cata putere, cata dragoste de viata, intr-un amarat de brotac!