Criza adolescentei si crizele dinaintea ei

Criza adolescentei exista? E o intrebare pe care o adresam des, iar specialistii zic ca da, exista. Atunci, daca aceasta criza a adolescentei exista, este mai dificila ea pentru cel care o strabate sau dificultatea cea mai mare se ridica in fata familiei adolescentului?

Adolescenta este o etapa, in evolutia fizica si psihica a individului, cu nimic mai furtunoasa decat alte etape anterioare. “Criza adolescentei” e precedata de altele, cu nimic mai putin “furtunoase”. Pentru familia adolescentului insa, intregul comportament, atitudinile adesea inconvescente ale acestuia sunt privite cu totul altfel decat altele, similare, din existenta lui. Aceasta, pentru pragul maturitarii e, pentru cel in cauza, aproape. Si toata lumea e de parere ca el, adolescentul, trebuie sa dea, de pe acum, o masura de comportament egala cu cea a adultului.

Dar ce etape au premers adolescenta si “criza” ei? Sa ne reamintim …

Iata-l, de pilda, pe copil la primii lui pasi, atunci cand, dornic de a explora tot ce e-n jur, nu se opreste in fata nici unei stavile. Dar noi, adultii, ce facem in asemenea circumstante? De cate ori nu i-am interzis copilului sa mai traga sertarul mesei sau sa se catere pe spatarul fotoliului (ba, poate, ca sa-l “invatam” sa n-o faca, i-am ars cate o palma)! Insistand in atitudinea noastra gresita, copilul isi va inhiba, incetul cu incetul, dorinta de a cunoaste, de a experimenta si se va incadra in normele impuse de mama, tata, bunica. Numeroasele interdictii, ca si pedepsele aplicate pentru “iesirea din norme”, vor sadi in copil primele seminte ale neincrederii in cei din jur, ale insatisfactiei, ale sentimentului de fustrare, de teama. Toate acestea, manifestate timid la varsta de 1-2 ani, pot rabufni, neasteptat de violent, mai tarziu. Este bine sa nu uitam nicio clipa ca perioada curiozitatii copilului in primii lui pasi nu este cu nimic mai usoara decat “criza adolescentei”. E adevarat, supravegherea continua a celui mic, oferirea unui spatiu apt de investigare, inlaturand numeroasele riscuri de accidentare, raspunsul pozitiv la impulsurile lui de miscare si joaca ne pun de multe ori la incercare rabdarea. Dar satisfacerea nevoilor de cunoastere ale copilului, vadite in acest interval, sunt premisele reusitei scolare ulterioare si ale realizarii echilibrului lui afectiv.

Alta perioada furtunoasa in evolutia personalitatii copilului este cea din jurul varstei de 3 ani. Este momentul consolidarii eului psihic, respectiv al formarii constiintei de sine, al realizarii, de catre copil, ca el este subiectul actelor si vointei lui. In acelasi timp insa, aceasta perioada este si cea de maxim negativism si opozitionism. Toate interventiile, solicitarile ori, mai ales, incercarile de a i se impune un anumit lucru au ca raspuns, din partea copilului, un NU categoric, rostit adesea cu vehementa, iar orice dorinta nesatisfacuta sau contrariata declanseaza o criza spectaculoasa - tipete, trantiri pe jos, etc. “Diplomatia” noastra, a parintilor, trebuie sa se afirme din nou. Trebuie sa stim cand si cum sa cedam, cand sa fim fermi si ce metode si argumente sa folosim pentru a convinge copilul sa accepte o amanare sau sa renunte la satisfacerea unei dorinte. Asa cum, alteori, arta de “diplomat” a parintilor trebuie sa-l convinga pe copil sa execute lucrari absolut necesare.

Spre varsta de 4 ani, aceasta perioada critica se topeste incet-incet, iar comportamentul copilului devine, in cea mai mare parte, rezonabil, echilibrat. Pe fundalul maturitatii emotionale, rationale, acumulate pana acum, in adolescenta se reactualizeaza atat curiozitatea, cat si comportamentul opozitionist. Curiozitatea de a sti cat mai multe, de a descoperi si de a dovedi, constient de acumularile realizate, “dreptatea” concluziilor desprinde din ele – toate se petrec intr-o efervescenta intelectuala impresionanta. Adolescentul incepe sa inteleaga sensul si evolutia lumii si traieste aceasta descoperire cu convingerea ca el este cel dintai care a facut-o. De aici, confruntarile cu anturajul – familia, prieteni, colegi – care “nu-l intelege”. Aceasta inchegare a configuratiei intelectuale este insotita de sentimente si de trairi deosebite. Adolescentul nu mai accepta limitele si legile impuse de parinti, ca atunci cand era copil. Legile descoperite sunt acum legile lui. Drept care, se opune la tot ceea ce accepta pana mai ieri. Tot ce traieste si ce face acum difera de etapa precedenta – asculta alta muzica, se imbraca altfel, se tunde altfel, etc. Derularea complexa a comportamentului adolescentului, dorinta lui de afirmare ca viitor adult devin, in acest cadru, de inteles, creind celor din jur – parintilor, in primul rand – obligatii in consecinta.

Cum ar trebui sa se comporte adolescentii? Cum ar trebui “sa fie” la aceasta varsta?

Psiholog, Carmen Anghelescu