Criza de opozitie la copilul mic II

Este de la sine inteles ca in oricare din ipostaze s-ar plasa, opozitia copilului duce adesea la tensiuni in relatiile acestuia cu anturajul. Exista tensiuni care il implica mai acut si mai profund pe copil decat pe adult, invers deci decat permit aparentele sa se constate. Aceasta, deoarece afirmarea de sine, validabila prin opozitie, intampina nu numai replica anturajului, ci se confrunta brutal in intimitatea copilului cu dragostea si recunostinta pe care se simte dator sa le-o exprime, ca si cu nevoia, la fel de intensa si naturala, de afectiune, simpatie, acceptare si valorizare. Or, pierderea acestor valori subiective este un pret prea mare pe care copilul nu-l poate accepta, iar amenintarea neincetata cu retragerea afectiunii pe care aceasta o resimte ori de cate ori refuza ascultarea, nu-l poate lasa indiferent. Se genereaza astfel un sentiment de culpabilitate si de teama cvasicontinua, care diversifica trairile copilului si ii solicita din plin resursele emotionale.

Uneori chiar, justificat, copilul se vede nevoit sa sondeze gradul de afectiune de care se mai bucura, exagerand, aparent absurd, incapatanarea si punand astfel la incercare rabdarea si ingaduinta celor ce nu-si sunt deloc indiferenti. Dragostea de care se bucura inca, in ciuda numeroaselor incidente si amenintari ca o va pierde, echivaleaza in sinea sa cu atitudinea de a i se trece cu vederea si a i se ierta excesele.

Dificultatile copilului in aceasta etapa de varsta nu se rezuma numai la atat. O sursa importanta de framantari o constituie solicitarile, uneori foarte dure, determinate de schimbarea fireasca de altfel, a tipului de relatie copil-familie cu cel din colectivitatea de copii. Pe de alta parte, aceasta schimbare il atrage cu o forta deosebita. Intre altele, ea ii ofera posibilitati noi si echitabile de afirmare, prin comparare si masurare cu cei de o seama cu el. Cu acestia el se poate angaja intr-o competitie de la egal la egal, deci cu sorti de izbanda, ceea ce ii ofera posibilitatea de a cuceri aprecierea, stima si dragostea adultilor, respectiv satisfacerea nevoii sale de valorizare. Pe de alta parte insa, intrarea in colectivul de copii organizat sau nu il obliga sa renunte la prezenta securizanta a mamei si la statutul preferential de acasa pentru unul mult mai frustrant, generator de sentimente contradictorii, derutante, de care – dupa cum am vazut – nu duce lipsa.

Pentru copil, o importanta deosebita o capata si alti factori cu rasunet puternic in emotionalitatea sa. Aparitia unui frate sau a unei surori mai mici, atitudini lipsite de trandrete, impunerea prea rigida a obligatiilor privind autosevirea, lipsa unei suficiente atentii din partea anturajului, sunt tot atatea cauze care alimenteaza sentimentul de insecuritate si rejectie, amplificand dificultatile de adaptare a copilului.

Am prezentat cele mai importante aspecte care contribuie la diversificarea vietii emotionale a prescolarului, dar care, prin numeroase si puternice trairi contradictorii, ii modifica radical comportamentul. Nevoia de afirmare, valorizare si dragoste, sentimentul de vina, gelozie, incertitudinile, nesiguranta, ura, nelinistea, ambiguitatile pe care le resimte din plin, precum si incapacitatea de a intelege suficient si de accepta realitatea il fac sa fie capricios, exagerat de sensibil, instabil, posesiv, egoist, nesigur, inconsecvent in obtiuni, imprevizibil si greu de inteles pentru logica gandirii adulte. Fireste, este o greseala sa vrem sa reprimam prin orice pret desele demonstratii de forta si inconsecventa, dupa cum este eronat sa nu li se opuna nici o rezistenta, lasand ca totul sa se desfasoare la voia intamplarii. Atitudinea severa, despotica, nu face decat sa inabuse personalitatea copilului sau sa-i amplifice la maximum nelinistile, facandu-l mai inconsecvent in comportament. Premisivitatea exagerata lipseste, in schimb, pe copil de jaloanele de care are nevoie pentru acceptare, afirmare si valorizare, in acelasi timp alimentandu-i teama ca el nu conteaza pentru cei ce-l ignora sau il trateaza cu indiferenta. In ambele alternative, deruta copilului face inevitabila ruptura legaturilor sale cu anturajul, amplificand sentimentul de insecuritate si facand comportamentul sau si mai de neinteles.

Daca, din contra, vom considera manifestarile ce caracterizeaza criza de opozitie ca expresie a unor particularitati de varsta cu caracter trecator, vom putea sa le abordam cu tact si rabdare, fara panica si exagerari. Vom reusi astfel sa descoperim si sa corectam cauzele care-l fac pe copil sa recurga la forme de manifestare iesite din comun, refuzandu-i excesele intr-un mod in care el sa inteleaga ca in nici un caz nu i se refuza dragostea, ca nu el a devenit indezirabil, ci doar unele din actele sale. Este bine sa se stie ca opozitia, ca atitudine fata de persoanele din jur, constituie una din fortele care-l fac pe copil sa-si insuseasca o buna parte din deprinderi. “Eu pot”, “lasa, fac singur” etc., exploatate cu tact si orientate cu indemanare si rabdare spre activitati cu continut pozitiv, reprezinta o parghie importanta in educatia copilului.

Desigur, vom lua in considerare si faptul ca nu toti copiii parcurg perioada crizei de opozitie in acelasi mod, si aceasta ca urmare a particularitatilor lor individuale de raspuns, determinate atat de factorii innascuti, cat si de cei capatati in etapele anterioare ale dezvoltarii. In acest sens, exista posibilitatea ca atitudini rejective din partea familiei sa fi tensionat relatiile inca cu mult inaintea acestei perioade de viata, dar numai acum, cand raspunsul copilului capata rezistenta si continut individual, conflictul sau devine dramatic. Oricum, ori de cate ori familia nu poate sau nu se simte in stare sa inteleaga si sa gaseasca o cale rezonabila de rezolvare a tensiunilor, consultul specialistului pedo-psihiatru este de preferat oricaror solutii arbitrare.

Dr. St. Milea  

Criza de opozitie la copilul mic I