Cum are loc dezvoltarea afectiva?

Cresterea afectiva este – dupa cum spun psihologii – „o evolutie in contact cu altii”, care permit copilului, in intimitatea lui, de a se interioriza si a-si crea scara de valori. Exista insa doua atitudini ale adultilor care pot stingheri evolutia normala a vietii afective a copilului:

1. Carentele afective provocate de raceala si rigiditatea parintilor si mai ales a mamei. In acest caz, mereu brutalizat, impunandu-i-se „tipare”, copilul poate sa ajunga pana la scari de neliniste, de instabilitate, la un „temperament acaparator” (fuge dupa capturarea unor legaturi afective extrafamiliale) ori, dimpotriva, la indiferenta, la retragerea apatica in sine, la agresivitate si violenta.

2. Excesul de dragoste ce amplifica pana la fanatism grija pentru emotiile si sentimentele copilului. Pentru a evita aceste atitudini este necesara cunoasterea particularitatilor dezvoltarii afective. Prin urmare:

- De la 0 la 1 an reactiile afective sunt primare, dar foarte importante. Totul este dominat de relatia aproape parazitara cu mama care tine locul Eu-lui copilului. Dupa cateva saptamani si, mai ales dupa 3 luni apar nuante ale vietii emotionale (de exemplu, zambetul) exprimate in functie de comportamentul fata de el. Intre 3 si 6 luni copilul manifesta mirarea, frica, simpatia, anticipatia, curiozitatea (afectiva) fata de persoanele straine. Dupa 7 luni incepe „jocul afectiv” (la aparitia unei persoane nesimpatizate intoarce capul sa nu o vada), tot acum apar primele manifestari de gelozie. La 8-9 luni se rusineaza daca e certat si stie sa simuleze supararea. La 10-11 luni apare plansul, iar la 1 an nu mai vrea sa se uite la persoanele care l-au suparat.

In aceasta perioada isi foloseste reactiile emotionale ca mijloc de comunicare intentionala.

- In prima copilarie (1-3 ani), experienta proprie ii imbogateste viata afectiva. Lumea incepe sa-si piarda misterele, rasupunsurile emotionale i se multiplica. Dar aceste noi posibilitati il separa de mama, care la randu-i se teme sa nu-l „piarda”. El se arata exigent, posesiv, gelos. Varsta de 2 ani este si „ucenicia curateniei”, cand apar conflictele cu mama daca ea nu are tact si rabdare.

- Varsta prescolara (3-6 ani) este o etapa decisiva. In functie de relatia tata-mama, copilul – atasat de mama – vrea sa fie totul pentru ea, dar prezenta tatalui, atitudinea acestuia fata de mama si fata de el, ii formeaza „imaginea tatalui” care, cel mai adesea, este aceea de „stapan”, cel care detine puterea si autoritatea. Daca relatiile tata-mama nu sunt firesti se nasc sentimente de gelozie pana la complexul Oedip sau complexul Electrei (atractia foarte puternica a unui copil pentru parintele de sex opus).

In aceasta etapa copilului i se cristalizeaza atitudini morale, deprinderi, norme, reguli de comportare si de disciplina. La inceput el crede tot ceea ce-i spun parintii (exista in mintea lui o conformitate totala intre ceea ce i se spune si realitate). Daca descopera opozitii (daca este indrumat gresit) se produc fisuri in relatiile afective cu familia si o data dezamagit nu mai crede nimic.

- Varsta scolara (6-11 ani). Odata cu scoala paseste in lumea extrafamiliala, apare nevoie de a-si crea si alte atasamente. Clasa ii aduce experienta grupului (daca nu a fost la gradinita) si a perechii (colegul, colega de banca). Prin intermediul colegilor descopera si alte moduri pe care le comporta cu cele din familia sa. Grupului impus (clasa) i se suprapun grupurile de prieteni, dupa alegere si preferinta. In tot acest context, copilul evolueaza si se afirma, sentimentele si emotiile i se diversifica si adancesc. Constiinta de sine este mai intai narcisista si egocentrica, apoi laudativa si critica, incercand totodata si o valorizare a propriului Eu. Catre 9 ani incepe a se situa afectiv in cadrul grupului realizandu-se, in acest fel, o insertie sociala din ce in ce mai constienta si obiectiva. Pe masura ce creste are nevoie de intelegerea, aprobarea, ajutorul si afectivitatea ambilor parinti, a educatorilor, a adultilor in general.

Necunoasterea acestor particularitati ale dezvoltarii afective face ca multi copii sa traiasca adevarate socuri emotionale pentru ca „cei mari”, din indiferenta sau din cauza carentelor educative, transforma afectivitatea necesara relatiilor adulti-tineri al urii dominat de stari de izolare, de anxietate, de sentimentul singuratatii si deziluzii.