De o mie de ori de ce?

De ce? O intrebare des utilizata.

De ce popoarele arabe cultiva curmalul?

Pe la inceputul mileniului al VIII-lea, inainte de Hristos, curmalul, unul din cei mai vechi arbori de cultura, crestea pe teritoriul actual al Irakului, dar era foarte raspandit si in Egipt. Aceasta raspandire se mentine si astazi, probabil datorita conditiilor specifice de clima si de sol. In lume cresc curmali in mai multe zone, insa predomina in tarile arabe. Productie mare de curmale vine din Irak si Egipt.

O seama de legende egiptene vechi istorisesc ca in cele mai grele campanii, o mana de curmale mentineau soldatii intr-o conditie fizica de lupta excelenta.

Astazi, miraculoasele fructe ocupa un loc important in alimentatia popoarelor arabe, stiindu-se ca acestea contin multe proteine, zahar, grasimi si vitamine. In prezent, se cunosc peste 100 de retete culinare, preparatele fiind foarte apreciate, datorita aportului caloric, bogatiei vitaminelor si nu in ultimul rand a gusturilor acestora atat de rafinate.

De unde isi trag originea unele cuvinte?

Cuvantul “sandvis” poarta numele unui lord englez Sandwich (1718-1792), care era un pasionat cartofar, adica un om ce cazuse in patima jocului de carti. Si-atat de prins era incat nu-si intrerupea partidele de carti nici macar sa manance. Asa ca, in timp ce juca, imbuca repede cate o bucata de carne pus intre doua felii subtiri de paine. De fapt, sandviciul de astazi.

Ca sa se mai dezminta traditia (se stie ca ce mai vestiti bucatari sunt barbatii!), in secolul al XVIII-lea renumitul bucatar francez Brillat-Savarin a fost cel dintai care a preparat savarina. Si astazi, aceasta prajitura ii poarta numele.

Delicioasa prajitura cu ciocolata denumita “jofra” (prajitura Joffre, tortul Joffre) poarta numele unui mare maresal francez Joseph Joffre (1852-1931), caruia ii placea nemaipomenit de mult. Facadu-i o mare publicitate in cercurile aristocrate, prajitura, pur si simplu, “a adoptat” numele pofticiosului maresal.

“O masa a la Lucullus”

Vestit prin nenumarate victorii care i-au adus nu numai glorie, ci si o avere imensa, la 45 de ani, generalul roman Lucius Lucinius Lucullus, scarbit si dezamagit de numeroasele intrigi ale unora si de nerecunostinta altora a parasit definitiv cariera militara.

Isi petrecea timpul benchetuind, ducand o viata fara griji, in tradavie si imbuibare.

Dar ospetele date de Lucullus erau de neuitat si in scurt timp el si-a castigat o faima care a intunecat gloria dobandita pe campul de lupta. Bataliile i-au adus o glorie nemuritoare, iar ospaturile, o nemurire “glorioasa”!

“O masa a la Lucullus” sugereaza – spre deosebire de ospatul lui Balthazar (ultimul rege al Babilonului) sau cel sardanapalic (plin de orgii), ori de ospatul gargantuesc sau pantagruelic (cantitati enorme de mancare) – mancaruri din belsug, dar tare sofisticate si foarte fine, servite luxos.

De ce razboiesc coralii?

Se stie ca in lumea vietuitoarelor nu de putine ori se duc batalii aprige pentru a cuceri mai mult spatiu si, nu in ultimul rand, pentru a supravietui. In asa-numita “lumea a tacerii” a oceanului planetar (circa 71% din suprafata Terrei), aceasta lupta este cumplit de dura.

Gradinile mirifice din adancuri adesea sunt alcatuite din specia Gorgonia, corali binecunoscuti pentru superbele lor culori de vis. Dar minunatii corali sunt atacati, atunci cand se afla in amontele vreunui curent, de un dusman redutabil, o ruda a sa, Millepora alcicomis – care, desi este un coral fix, spre deosebire de Gorgonia care are posibilitatea sa-si schimbe locul – isi ataca prada de la … distanta. Cum procedeaza?

Millepora ataca doar Gorgonia vie, care secreta o substanta chimica. Transportata de curent, aceasta substanta ii pune in grada pe Millepora. Acesta de indata declanseaza ostilitatile. Ca sa intalneasca specia ravnita, de la distanta trimite, pe orizontala, ramificatii speciale, care, in mod straniu, iau forma unor maini.

In cateva luni, centimetru cu centimetru, “mainile” acestea strabat cel mai scurt drum spre prada, strecurandu-se printre raurile Gogoniei. “Mainile”, in cele din urma, se fixeaza pe ea si o sufoca incet-incet.

Iata ca natura l-a inzestrat pe agresivul Millepora cu tehnica unei dezvoltari ghidate de invidiat.