Din istoria caselor traditionale romanesti

Realitatea etnografica a satului romanesc a cunoscut o mare diversitate de locuinte traditionale, materia prima cel mai des folosita la constructia acestora constituind-o lemnul. In unele zone pamanul, iar in cateva microzone, piatra.

Cel mai vechi tip de locuinta, mentinut astazi in unele zone doar sporadic, a fost casa monocelulara, iar cel mai frecvent tip de casa traditionala la romani a fost cea bicelulara, adica casa cu doua incaperi. Din aceasta au evoluat mai tarziu, aproximativ prin veacul al XVIII-lea, si casele cu trei incaperi. De regula, majoritatea caselor moncelulare aveau o incapere de mari dimensiuni, unde locuiau toti membrii familiei si unde se desfasurau o parte din activitatile casnice. In coltul din dreapta sau din stanga intrarii era amplasat cuptorul cu vatra libera. In lungul a doua pereti se aflau lavitele, late, de lemn, pe care se dormea. Din mobilier mai faceau parte masa si scaunele.

De la locuinta monocelulara s-a trecut, de-a lungul vremii, la casa cu doua incaperi. Aceasta trecere s-a facut pe multiple cai, prezentand particularitati de la zona la zona. In unele din acestea s-a creat casa cu camara prin simpla adaugire a unei incaperi, iar in altele, casa cu tinda odaie. Tinda era in unele regiuni o incapere rece, fara incalzire, in altele insa, aici se afla cuptorul cu vatra libera.

In evolutia caselor traditionale romanesti se constata si momente cand functionalitatea camarii si a schimbarii pieselor de interior, aceasta a devenit, dintr-o incapere destinata pastrarii de alimente si produse agricole, o odaie de locuit fara vatra, pastrandu-si insa vechea denumire. Trecerea la casele cu trei incaperi nu s-a facut deodata, ci treptat, capatand o larga raspandire treptat. Cel mai raspandit plan al acestui tip de casa l-a constituit acela al casei cu tinda la mijloc si doua incaperi. Una din incaperi servea ca odaie de locuit, iar alta slujea drept camara. Cu trecerea vremii, in numeroase zone din tara, aceasta din urma a capatat o noua functionalitate, si anume aceea de odaie pentru oaspeti, fiind cunoscuta sub denumiri diferite: “casa dinaninte”, “casa frumoasa”, “casa de papadie”, “odaia curata”, etc. Aceeasi diversitate o intalnim nu numai in planul caselor traditionale romanesti, ci si in arhitectura lor, in amenajarea interiorului, in decorarea lor exterioara, toate acestea demonstrand originalitatea si puterea creatoare a poporului nostru.