Divortul si opinia publica

Este preferabila convietuirea cu o persoana pe care nu o mai iubesti despartirii juridice de ea? Aceasta intrebare a suscitat un continuu interes si a fost, deseori, punctul de plecare al unor cercetari psihosociologice ce cautau sa puna in evidenta interdependenta pe care le-ar implica acest lucru in fata opiniei publice.

Studiile efectuate atesta faptul ca tinerii de azi nu accepta compromisul moral, cautand autorealizarea personalitatii emotionale intr-o noua casnicie. Mai mult decat atat, cercetatori de prestigiu, precum Janet Waljer sau Lisa Parkinson, au demonstrat ca “opinia publica a devenit mai toleranta fata de divort ca remediu la o casnicie esuata, iar stigmatul social asociat divortului a mai palit”. Totusi, se mentine tendinta de a blama unul dintre parteneri pentru destramarea familiei si a-l privi pe celalalt ca pe o victima, pe baza unei informatii limitate si provenind, de obicei, de la o singura parte.

Psihosociologii, ca si alti specialisti, se refera adesea la schimbarea rolului femeii in societatea de azi, dar unii cercetatori au aratat ca multe aspecte ale vietii femeilor s-au schimbat foarte putin in realitate. Totodata, s-au mentinut unele prejudecati, care au ramas adanc inradacinate in traditiile unei societati patriarhale. Se presupune, in general, ca femeile trebuie sa fie primele intre cei care se ocupa de copii si ca femeile si copiii trebuie sa fie, economic, dependenti de barbati. O relatie intima intre tata si copil ar fi considerata ca mai putin importanta pentru copil si de care acesta se poate dispensa, cu conditia ca relatia mama-copil sa ramana intacta. Se presupune adesea ca tatii sunt mai putin devotati decat mamele in ingrijirea copiilor si ca e nevoie ca ei sa dovedeasca faptul ca au competentele unui parinte, in vreme ce competenta materna este presupusa ca existenta, daca nu se dovedeste lipsa ei. Cand parintii se separa, ruptura dintre ei poate fi adesea adancita de credinta ca, de obicei, parintele “bun” este cel care ramane cu copiii, iar cel “rau” este cel care paraseste casa.

Una din cauzele divortului, care scapa uneori opiniei publice, desi are o importanta foarte mare, a fost pusa in evidenta de cercetarile lui Gores: cuplurile care se casatoresc astazi asteapta sa obtina prin casatorie tovarasie si fericire personala, in vreme ce cuplurile din generatiile precedente erau, in general, multumite daca partenerul se comporta satisfacator ca stapan al casei sau intretinator de familie. Sperantele ridicate cu privire la fericirea maritala se pot transforma mult mai repede in reprosuri si deziluzii daca realitatea nu se potriveste asteptarilor.

O alta cauza ar fi evenimentele “paranormative” (boala, infirmitatea, somajul). Desi incidenta divorturilor descreste in randul cuplurilor casatorite de multa vreme, ea continua sa fie ridicata chiar si la barbatii someri in jurul varstei de 50 de ani (Hasley). O relatie cauzala intre somaj si divort nu a fost inca dovedita, dar saracia si pierderea statutului, asociate inevitabil cu somajul, reprezinta un stres teribil pentru someri si familiile lor.

Ca si somajul, divortul tinde sa fie corelat cu clasa sociala, fiind de patru ori mai mare la muncitorii necalificati. De asemenea, ocupatiile care presupun absente frecvente prelungite de acasa (cum ar fi cele legate de armata) implica si ele riscuri ridicate de divort.

In trecut se considera ca familiile cu casatorii nereusite trebuie sa ramana impreuna de dragul copiilor, in vreme ce in prezent multi cred ca este mai bine pentru copii daca parintii se despart in loc sa-i supuna unui permanent conflict in familie. Studiile (Wallerstein si Kelly) au aratat ca desi divortul face bine multor adulti, copiii nu au parte de avantaje asemanatoare: un numar semnificativ au avut sanatatea psihica serios afectata. Wallerstein se astepta ca, in general, copiii sa aiba un sentiment de usurare direct proportional cu nivelul conflictului dintre parintii lor. Nu a rezultat deloc asa ceva. La socul disparitiei unuia dintre parinti se adauga suferinta provocata de diminuarea griji si atentiei parintelui cu care a ramas, preocupat de siguranta si sprijinul de care au nevoie copiii. Pe de alta parte, multe situatii ale destramarii familiilor sunt atat de confuze incat este greu de stiut daca schimbarile care se cauta a se obtine sunt realmente dorite si cate dintre acestea sunt realiste. De exemplu, un divort emotional poate avea loc cu mult inainte ca un cuplu sa se separe fizic. Invers, multa vreme dupa ce divortul legal a fost terminat. Desi apropierea si departarea emotionala in casnicie pot fi, in acelasi timp, dorite si temute.

In orice caz, pe o scala a evenimentelor de viata stresante, divortul s-a situat la doilea ca eveniment de transformare a vietii personale (dupa moartea unui sot), avand insa un scor mai mare decat arestarea, pierderea slujbei, pensionarea, graviditatea sau moartea unui prieten apropiat (Holmes). La fapte si actiuni mai dramatice sunt predispusi cei divortati sau separati mult mai mult decat cei casatoriti sau necasatoriti. Plecand de la aceste date, cel putin o intrebare persista: Care este rolul opiniei publice in toata gama consecintelor pe care le implica un divort? O intrebare ce isi cauta inca raspunsul …