Doi fara unu

Va oferim spre lectura povestirea “Doi fara unu” scrisa de Nicolae Velea.

Si ei, doar ei copiii trebuiau sa astepte concediul parntilor care se aseza si se prelungea cu vacanta lor, numarand zilele si ceasurile apropierii plecarii, cateodata incurcandu-se in numaratoare, alteori sarind dinadins de la cinci la sapte sau noua, ori de luni pana vineri, ca poate asa mai taie din timp.

Sa nu mai vorbim de Didel care rupsese niste foi din calendar. Noroc ca fusese un calendar de anul trecut si el mai rupsese cate o foaie sau mai multe din fiecare luna, doar, doar …

Pentru ca cei “mari” plecasera.

- Mari – vorba sa fie – aproape scrasnea Paul de necaz. Afara de cravata, ce mai are in plus? La iala de la usa si la comutatorul de lumina ajung si eu. Si la carligul de sus de la camara, cand vrea sa-si linga buzele de dulceata, n-ajunge nici ei nici eu. (Naduful lui Paul pornea de la faptele ca fratele sau Romica, nu prea inalt nici el, in necajea pe celalalt, pe Paul adica, spunandu-I “tabachere”. Adica exact porecla care i se dadea lui la scoala.)

- Si isi maruntea el tristetea intre cei sase sau sapte dinti din fata (doi ii cazusera si el astepta de o groaza de timp sa-i creasca – asa cum i se spusese. Si ei, dintii, nimic! - cu toate ca prima lui grija, dimineata, cand se trezea, era sa-si cerceteze cu limba gingiile smeurii, ca poate – ceva, ceva, … Si din nou nimic, nimic si pe urma toata ziua isi alinta si rasfata gingiile cu varful limbii sa se induplece si induioseze, sa-i tasneasca dintii si sa se ispraveasca odata si cu vorbele aruncate, vorbe care-I urzicau urechile pe strada: strirbul, uite-l pe Stirbei Voda, si cu umilirea venita de la Romica, povestea cu “tabacherea” adica).

Si cate n-a incercat! … Isi spunea de doua ori pasta de dinti pe periuta in nadejdea ca … Cateodata inghitea doar pasta de dinti cu apa, atarnandu-se tot de nadejdea ca … Cei doi dinti, unul de jos, altul de sus, lipsa, nu dadeau nici un semn sa se arate.

Despre partea “tabacherei”, adica a faptului ca era sub 0.90 metri cum auzise si vazuse el la televizor un rportaj chiar cu titlul acesta … “Si acum – spunea un reporter cu haine de culoarea oului de rata, cu cravat si alte amanunte care de care mai vorbarete, facute toate parca doar ca sa-l sacaie pe Paul – vom intreprinde un interviu la si sub nouazeci de centimetri.” Si el plimba microfonul de la o balbaiala la alta, una dupa alta, una mai mica, alta mai mare, una blonda, alta negricioasa, una de fetita, alta destul de intristatoare – chiar de baiat.

Reporterul a fost multumit si imaginea lui, in costum de culoarea oului de rata, s-a sters de pe ecran. (Asta, vorbesc de “culoarea oului de rata” a costumului, o imprumutase Paul de la tanti Aglaia, ea spusese asa: Si nici pe ea n-o chema asa, o chema Tanta, dar asa aflase Paul, ca la orice tanti sau matusa – ceea ce e tot una – e mai bines a-I zici Aglaia).

…………

… Deci Paul isi macina necazul cu doi dinti lipsa si cu amenintarea aproape sigura ca a disparitiei ori dezertarii si celui de-al treilea care se clatina, ca sa spunem asa, aproape zgomotos.

Il visa si in somn ca o sa-I cada, si o sa-l paraseasca, si de asta isi taia el visele rasucindu-se si imbunandu-l cu limba. Cel multi l ameninta ca o sa-l lege cu o sfoara de clanta usii si o sa-l arunce de-a dreptul in baie.

Si dintele – poate dintisorul - se indupleca si statea cuminte la locul lui.

…Se lupta Paul cu dintele s cu frate-sau Romica, mai ales verbal si de departe. Pe urma acesta (Romica adica) a plecat lasandu-l pe Paul mic si nerazbunat.

- Si ce daca a plecat cu trenul la bradet in tabara? Cui i-a facut cu mana? Lui taticu si putin si mamei. Mie, nimic!

Si uniforma flutura doar pentru el …

Lasa ca …

……………….

Si intr-o dimineata Paul se trezi cu cele doua gingii de sus si de jos parte. Isi plimba curios limba pe acolo si aceasta ii aduse respectuos la cunostinta ca ii cresc doi dinti. Zvacni din pat si din pricina asta ii cazu si dintele care se clatina si sovaia sa cada.

Nu-i paru rau.

Alerga la cotorul usii unde-si masura inaltimea cu un atlas geografic. De data asta nu se mai minti, nu-si aseza adica tot atlasul gros deasupra capului, puse doar o foaie si-si alese desenul Africii. Crescuse cu putin, dar crescuse fata de luna trecuta.

Il napadi o veselie mare, ierta si dintele, il ierta si pe Romica cel cu trenul si cravat si cu “tabacherea” lui cu tot.

Pe urma bucuria i se taie putin de o tristete venita de a vorbele bunicului Anghel, care-si mormaia batranetea in barba. “Trece timpul, oul e ca apa, se duce ca iarba …” Chiar si asa Paul sari intr-un picior. Nu prea departe, de teama sa nu-i cada si alt dinte.