Evolutia istorica a ochelarilor

Istoria ochelarilor se pierde in trecutul indepartat. Este foarte greu, daca nu chiar imposibil, sa se faca afirmatii certe despre data aparitile lor. Romanii cunosteau notiunea proebitiei, caci Cicero si Corneliul Nepos ne-au lasat scrieri despre slabirea vederii la batrani. Sapaturile arheologice au dat la iveala lentile slefuite, din sticla de cuart, plan-concave. De aici deducem ca romanii cunosteau proprietatea maritoare a lentilelor.

Primii ochelari de forma apropiata celor actuali se presupune ca au fost realizati in scolul al XIII-lea de catre calugarul franciscan Roger Bacon (1214-1294). El s-a folosit de lucrarea “Tratatul de optica” a lui Ptolemeu (secolul al II-lea) si de lucrarea “Tezaurul de optica” a medicului egiptean Alhazan (secolul al X-lea).

Prima dovada asupra folosirii cohelarilor ne-au oferit-o tablourile datand din perioada anilor 1350 o imagine sigura a frunizat-o tabolul lui Tomaso di Modena, in care Hugo de Provence, cardinal de Treviso, este infatisat purtand ochelari pe nas. Ei erau confectionati din doua piese nituite.

Prin muzee se pastreaza insa si unele modele de ochelari al caror loc de provenineta ar fi, se pare, Asia. Ei au o forma constructiva adecvata fizionomiei celor care-i foloseau, bineinteles in limitele posibilitatilor de executie din timpul respectiv. Se pastreaza chiar si ochelari din tarile Orientului ori perechi de ochelari chinezesti.

Mesterii europeni care confectionau ochelarii au cautat sa realizeze diferite modele noi mai usor de folosit. Astfel, prin secolul al XIV-lea, apar ochelarii in forma de cleste cu rame din fier si argint. In secolul al XV-lea s-au purtat “ochelarii arcuiti”, denumire ce se datora faptului ca partea care se fixa pe nas era confectionata in asa fel incat avea proprietati elastice si se putea arcui. Ramele lor erau din os, cupru sau argint. Tot din secolul al XV-lea se foloseau ochelari cu manar, din materiale ca os, curpru sau argint. Se gasesc inca doua modele de ochelari din epoca Biedemeier, care aveau ramele mai mici, erau comozi si cocheti, insa, datorita dimensiunilor mici, nu se prea vedea prin ei.

Secolul al XVIII-lea a adus o serie de imbunatatiri in confectionarea ramelor de ochelari si chiar a lentilelor. Acum apar ochelarii in forma de lornioane suble. Tot atunci sunt realizati si primii ochelari care aveau la rame brate laterale; apropiat ca forma de cei de astazi, ei se mai numeau si “lunete”.

Nu sunt neglijate nici lentilele. Benjamin Franklin (1706-1790) a avut ideea sa monteze in aceeasi rama doua jumatati de lentile: cea din partea de sus era pentru distanta, iar cea din partea de jos pentru apropiere. Prin urmare, la acea data au aparut primii ochelari cu lentile bifocale.

In secolul nostru, calitatea ramelor si a lentilelor s-a imbunatatit foarte mult. Desigur, se observa o evolutie permanenta in aceasta directie, existand o mare varietate de modele, fiecare cu caracteristici tot mai perfectionate.

Un alt tip de ochelari a fost inventat in anul 1908 de catre prof. dr. Moritz von Rohn, pentru a fi folositi de catre persoane cu vedere foarte slaba si ale caror defectiuni de vedere nu puteau fi ameliorat cu lentile simple. Ochelarii respectivi se numeau si ei “lunete”. Asemenea modele de ochelari speciali, zisi “telescopici”, se mai folosesc si astazi. Numele lor provine de la elementele optice care se monteaza in fata lentilelor. Ochelarii speciali sunt si ei cu oglinda. Astfel de ochelari au fost realizati pentru prima data in 1918 de catre profesorul Isensheimen din Frankfurt, iar in 1952 li s-au adus no imbunatatiri constructive. Tot in domeniul modelelor speciale amintim aparitia, in anul 1930, a asa-ziselor “lentile de contact”, care nu se mai monteaza in rame, ci se aplica direct pe cornee.

In incheierea acestei scurte expuneri cu caracter istoric, trebuie sa aratam ca ochelarii au fost si sunt un auxiliar absolut indispensabil: pentru miopul tanar – ca sa-si corecteze vederea; pentru presbitul batran – ca sa-si mentina vederea.