Fericirea in copilarie

Relatia cu un subiect ne aduce paralel cu experienta cotidiana de suprafata, dar si cu cea de reflectie (de profunzime): visele si reveriile, un anumit numar de forme si fantasme care ocupa «folclorul» nostru individual, informatii asupra marilor teme umane – toate solicita un spirit analitic deosebit, chiar talent, caci, dupa expresia lui Jean Cocteau: «Cand privesti zanele, ele dispar». Fericirea, ca si zana, este de fapt o iluzie in planul realitati sau, mai exact, o realitate doar in planul imaginarului.

Fericirea este un cuvant ambiguu, sursa de neintelegeri, capcane, fals subiect, subiect tabu. Fericirea, termen fenomenologic, nu desemneaza un subiect pentru psihanalisti, dar revine si in limbajul acestora care nu-l pot exclude din reflectiile lor. Freud, vorbind intr-o maniera pesimista, il defineste ca pe realizarea unei dorinte infantile. Definitie fecunda, dar insuficienta. Radacina infantila se regaseste, fara indoiala, dar demersul care ne aduce in copilarie nu este specific. Toata dinamica vietii mintale presupune o continuitate in timp, utilizarea si intelegerea mecanismelor defensive ale tensiunilor si conflictelor copilariei. Iar daca este vorba de o dorinta infantila, este mai mult decat necesar ca aceasta dorinta sa se poata mentine dara modificari notabile pe parcursul evolutiei.

Majoritatea trateaza caracterul tranzitoriu si iluzoriu al fericirii: in timp ce pentru unii ea constituie o cale posibila si un ideal dezirabil, pentru altii este o pretentie derizorie scandaloasa. Intr-adevar, este vorba de un subiect deificil de tratat, de considerat in mod obiectiv, pentru faptul ca suscita implicatii morale, estetice ale Supraeului sau idealul Eului.

Evocarea fericirii antreneaza adesea o referinta directa la copilarie si este o banalitate sa desemnezi copilul la sanul mamei ca simbol al fericirii, acceptat de un numar mare de oameni.

A spune despre copii ca nu-si cunosc fericirea implica o nostalgie a situatiei lor familiale: protejat, dependent si ignorand anumite aspecte ale realitatii, se presupune ca fericirea este precara, dificila sau imposibil de pastrat in cunostinta de cauza.

Fericirea in copilarie comporta dimesiuni obiectuale si de nivel ce nu poate fi comparat cu cele ale adultului. Copilul fericit priveste spre viitor cu credinta ca visul sau va deveni realitate, va ingloba realitatea. Acest lucru nu este posibil la adult, care, dimpotriva, a invatat posibilitatile si a cunoscut dificultatile si a cunoscut dificultatile prin care elanul sau se traduce in real.

Nu este exclus ca posibilitatile fericirii sau vocatia fericirii sa fie legata de trairi vechi familiale, de o fixare care, in acelasi timp, joaca rolul de punct de plecare, de ritm bazal asupra caruia se grefeaza alte ritumuri secundare. Iar daca sunt putine similitudini intre fericirea unui copil si cea a unui adult, este putin probabil ca un copil nefericit multa vreme si mai ales precoce nefericit sa devina un adult fericit.