Univers de copil

In zapada - poveste de iarna

Iarna. De, sus, cerul inchis cerne zapada cu nemiluita. Fulgi usori si desi, in joc neastamparat, tes pamntului stralucitoare haina alba.

Pe dealuri, codrii desrunziti rad incarcati de floarea de nea, iar casutele curate de munte stau pitite in subtioara colinei, fumegand prin hogeacurile lor inzapezite (cosurile de soba).

Numai deasupra cocioabei rasletita in marginea satului nu se vede zare de fum ...

Uitat de vreme, mos Calin isi sprijina cu greu zilele, adapostindu-se in casuta de demult ...

Moartea i-a pierdut razboiul si el a ramas sa-si poarte batranetile prin timpuri grele ... Feciorii i-a ingropat demult, iar nepotii nu i-au ramas. E singur pe lume. Iarna grea l-a apucat fara un capat de vreasc si la batranete, face mult un taciune pe vatra.

Nu-i vorba, lemnele-s aproape, dar sunt ale altora. Puterile i-s duse si sa se impace la uscaturi, n-a avut cu ce.

Crivatul, cu pospaiul lui cernut din vreme, l-a razbit. Asa, pe furtuna, mosneagul iese din casuta innematita si da zavorul la usa.

Caciula, sparta si roasa de vreme, si-o indeasa in cap, iar sumanul rupt si destramat si-l aduna imprejurul trupului uscat, prinzandu-l cu o cingatoare de curmei.

Ofteaza plin de durere.

Omatul aspru a si dat navala prin sparturile opincilor, taindu-l la oase, iar vantul de gheata al iernii nemiloase, il sageata de toate partile.

Ochii i se umplu de lacrimi. In cucernica evanghelie si-i ridica spre cer, care spulbera manios, iar cu mana tremuranda face semnul crucii.

Toata nadejdea si-o pune in Cel de Sus. Cu pasi sovaitori si in tovarasia catelusului, singurul tovaras al nevoilor, se-ndrepata spre padure.

Ajuns in spranceana dealului, se opreste. Pune mana strasina ochilor batrani si, prin scapararile pusderiei cernute de sus, cauta satul adapostit in vale.

Nu zareste nimic. Poate ca n-or fi ochii care sa-l vada. Padurarii s-or fi adapostit la caldura.

Intra.

Scapat pe coasta dosita de sat, aduna o crosnie (cos de purtat in spate) buna de uscaturi. Cu multa greutate o ridica pe creasta dealului, dar se teme sa scoboare in sat.

E prea lumina si padurarii au ochi de lup. Mai bine s-astepte pana pe inserate.

Pune sarcina de uscaturi la radacina unui copac si, sprijnindu-se in toiag, cu multa cumpaneala se aseaza pe crosnie, iar spatele corojite si le sprijina de trunchiul copacului inalt.

Mainile slabe si inlemnite de ger si le aduce la piept, dosindu-le in mancecile scarmanate ale surmanului, iar ochii stinsi, adapostiti de genele incarcate de chiciura, si-i pierde in cernere neastamparata a fulgilor de zapada.

In departari, scapara scantei. Flacari dogoritoare joaca in cuprins, apropiindu-se tot mai mult de trupul lui inghetat.

Fiori de caldura ii furnica prin toata madularele. Viseaza o vatra calda. Pe dinainte ii trec clipe din vremurile bune Tinerete, nevasta ... feciori ... Le retraieste un moment si apoi pier ...

Insereaza si ninge intr-una!

De sus, boltile maniate, inneaca pamantul in potop de zapada.

In vale, satul atipise zgribulit in mantia rece a iernii si pe ferestrele inflorite de ger, abia se zaresc, licarind ochi mici de lumina.

Sus, pe deal, codrul geme luptandu-se cu furtuna, iar catelusul lui mos Calin schiauna si-l racaie cu labele. Il indeamna sa se scoboare la casuta din vale, dar mosneagul, introienit, n-aude.

Viseaza caldura ...