Intalnire cu misteriosii oameni salbatici africani

In Africa dosarul oamenilor salbatici e deosebit de complex.

Un etnograf de la Centrul National de Cercetare Stiintifica din Franta, Jacqueline Roumerguere-Eberhardt, a facut senzatie declarand ca in padurile Kenyei a identificat mai multe tipuri de oameni salbatici, pe baza diverselor marturii ale localnicilor.

In aprilie 1981 trei oameni salbatici parosi (doi mari si al treilea mult mai mic) au iesit dintr-o padure si au urmarit niste pastori tipand si gesticuland.

Multi le-au auzit tipetele in diferite imprejurari. Tot in 1981, de pilda, un om salbatic a tipat cand a fost incoltit langa o casa. In august 1979 s-a auzit tipatul in vreme ce un bivol era descoperit cu un picior rupt … de catre autorul tipatului ?

Prudenta, cercetatoarea a dat doar niste indicative tipurilor de oameni salbatici kenyeni, fara sa-i numeasca in vreun fel:

X1: Corp enorm. Acoperit de par. Inarmat cu o bata. Lasa amprente mari.

X2: Silueta prelunga. Fara par. Piele deschisa la culoare. Agresiv.

X3: Mare. Acoperit cu par. Cu plete lungi, albe.

X4: Cap enorm. Mic. Indesat. Putin paros. Mananca tuberculi.

X5: Homo sapiens modern. Par lung. Cateva vesminte. Poarta arc si sageti. Acest ultim tip si-a si lasat, de altfel, armele in mainile anchetatorilor. Arcul era facut dintr-un tendon de elefant. Sageata, cu o pana de vultur la coada, era muiata in venin.

Pe de alta parte, vulcanologul John Tunstall ar fi vazut “oameni ai zapezii” africani in regiunea Kilimandjaro. Trebuie sa mai reamintim oare ca deja in Africa traieste un mare primat al muntilor, si anume gorila de munte? Sa mai amintim ca in estul si sudul continentului negru au locuit numeroase primate fosile, situate mai mult sau mai putin pe linia umana, cel mai celebri fiind australopithecii si Homo habilis? Daca unii dintre ei, inca in viata, se refugiaza in adancurile padurilor Africii tropicale? …

In 1938 exploratorul italian Attilio Gatti a pornit pe urmele unui mare primat care ar fi trait in padurea Ituri, numit mulahu. Inalt de peste doi metri, se spunea ca era dotat cu o forta uimitoare si ca un “breton” de par alb i-ar cadea pe frunte impiedicandu-l sa vada foarte bine. Cand voia sa se uite atent la ceva, mulahu se aseza in patru labe, isi lasa capul in jos si privea printre picioare! Gatti a gasit smocuri de par provenite de la o “fiinta misterioasa” sub unghiile si in dintii unui explorator australian ucis in padure. Dar mai ales l-a vazut pe mulahu cu ochii lui. In timpul unei furtuni teribile, calauza indigena a fugit, iar Gatti s-a ascuns intr-o scorbura unde a adormit. Dimineata s-a trezit cu o impresie stranie. Un “animal” urias era aplecat asupra lui. “Inca revad blana ondulata – va povesti Gatti – negru-roscata, zburlita pe imensele brate ridicate, perimetrul colosal al pieptului si mai ales acel cap uluitor de mare, orbit si chiar fara chip din pricina perdelei de suvite albe care ii cadea ca o viziera peste sprancene … L-am vazut pe mulahu!”

Informatiilor lui Gatti li s-au adaugat cercetarile recente asupra primatelor misterioase din padurile Zairului, numite kikomba si kakundakari, intreprinse de zoologii Heini Hediger si George B. Schaller.

Kikomba ar fi un mare primat biped, in parte arboricol, care tine deseori in mana o bucata de lemn. Ii place grovaz sa fure animalele prinse in capcanele localnicilor, dar nu le mananca. E destul de agresiv cu oamenii. Un elvetian, Charles Cordier, a vazut in 1948 un kikomba. Pare justificata asimilarea lui cu mulahu, datorita obiceiurilor si parului alb de pe cap.

Kukundakari e mult mai mic (cca 90 cm). Si el are un fel de plete pe crestet. Pescuieste crabi si ii pune intr-o sacosa impletita cu frunze pe care o poarta la brau. In 1957, un specimen a fost capturat si inchis intr-o cusca. L-au vazut sute de persoane, dar pana la urma a izbutit sa evadeze. Un vanator care a lovit cu lancea un kakundakari a descoperit pe acesta un sange albicios …

Dualitatea kikomba-kakundakari evoca irezistibil pe cea dintre australopithecul robust si cel gracil. De aici pana la a-i asimila nu e decat un pas …