Legenda castanului

Traia odata intr-un sat un copilas tare sarman. Tata n-avea, iar maica-sa zacea la pat, macinata de boala grea. Locuiau intr-un biet bordei si daca copilul nu ar fi lucrat cu ziua pe la oamenii mai cu stare, ar fi pierit de foame si el si biata lui maicuta. Castan il chema pe baietelul vrednic si inimos. Toata lumea il iubea si-l respecta. Multi incercau sa-i dea bani, haine si mancare, dar el refuza pomana si muncea cu istovire ca sa-si castige painea cea zilnica.

In curtea casutei saracacioase si darapanate aparuse un copac, care crescand devenise cel mai frumos arbore din cati s-au vazut. Era inalt, cu coroana bogata, si-n noptile de vara copilul dormea sub copac si-i povestea pomului toate grijile, necazurile si durerile lui. Copacul parca il intelegea si fosnea usor din crengi ca o mangaiere.

Dar se intampla ca intr-o primavara frumoasa, maicuta copilului inchise ochii pentru veci. Planse copilul amarnic, si se zbatu in nefericirea si tristetea lui.

Nimeni nu veni sa-l aline, doar copacul cel frumos parca se tanguia a mila cu frunzisu-i verde. Cum era sarac, merse la preotul satului care se indupleca sa-i faca femeii slujba si s-o ingroape.

In ultima noapte pe care o petrecu la capul moartei, Castan isi dadu seama cu durere in inima ca nici lumanari n-a putut sa aprinda la capul maicutei iubite.

Si atunci, planse iar cu lacrimi de foc, rugandu-l pe bunul Dumnezeu sa-i lumineze calea maicii lui. Obosit de atata zdrobire de suflet, copilul iesi intr-un tarziu in curte.

Minunea se facuse! Dumnezeu ii ascultase ruga. Copacul din fata casei inflorise fara veste. Ciorchinii de flori albe ca niste lumanari stralucitoare se inaltau pe crengile lui. 

A doua zi, oamenii si preotul care venira de cu zori pentru inmormantare au ramas inlemniti, privind la inflorirea miraculoasa. Copacului i-au zis atunci „castan” dupa numele copilului si castan i-a ramas numele.