Legenda Craiovitei

Era odata de mult, foarte de demult, un oras asezat in locul unde se afla astazi lacul tacut, un oras mare, cu case inalte, o veche fortareata, ale carei inalte turnuri erau scaldate de raul Jiului …

Un popor fericit locuia aceasta cetate; un voievod puternic o guverna, pravaliile mahalalelor de negustori erau pline de tot ce-si poate cineva inchipui mai frumos, poporul era totdeauna satul, si boierii nu se strangeau la divan fara procese.

Bunul voievod avea o fata, despre care se spuneau minuni de frumusete, desi n-o vazuse nimeni, afara de tata-sau si de doica care o servea. Cand s-a nascut, parintii ei au uitat sa faca ospat pentru ursitoare si, ca sa-i pedepseasca pentru aceasta ofensa, cele trei surori legara soarta printesei cu a orasului, declarand ca indata ce aceasta ar trece pragul camerei unde s-a nascut, Craiovita si locuitorii sau vor disparea. Asa ca, sarmana domnita ajunsa fata mare, murea de urat, torcand lana intre patru pereti.

Intr-o zi, un tanar imparat, aliat al voievodului, ceru in casatorie pe frumoasa printesa. Era in aprilie; pasari cu gatul rosu ciripeau in tufisuri de paducei si mici violete surandeau la umbra boschetelor verzi; soarele stralucea vesel si undele Jiului cantau un cantec vesel.

Frumoasa domnita isi zari pretendentul printr-o deschizatura a oblonului. Calare pe un cal de Bugeac, cu o sea bogata, tanarul imparat, preces de trambite, inainta in mijlocul unei escorte stralucite.

Mantia-i era brodata cu fir de aur si perle, o pana lunga, alba, falfaia in coiful sau de argint.

Neputand rezista curiozitatii, domnita intredeschise fereastra pentru a-i vedea mai bine.

In acest moment, tanarul imparat ridica capul si printesa, asupra carei isi arunca ochii, ii placu extrem de mult, caci se opri deodata si, dupa ce o saluta adanc, ii arunca indemanatec un buchet de flori, care-l avea in mana.

Foarte miscata, domnita inchise fereastra, dar lua buchetul, pe care il duse la gura, rosindu-se, pe cand tanarul imparat suie treptele cari duceau la palatul voievodului.

Dar vai, bucuria lui trebuia sa fie de scurta durata caci bunul voievod ii facu cunoscut, ca fiica sa era osandita la o inchisoare perpetua si, daca ar incerca numai sa treaca pragul camerei sale, Craiovita, cu toti locuitorii sai ar disparea; asa hotarasera ursitoarele ofensate.

Cu toate acestea, tanarul imparat nu se descuraja. Se prefacut ca e in buna intelegere cu aliatul sau, dar castiga o femeie din palat si ajunse a comunica cu printesa, pe cand dormea doica.

Se hotari ca, la ora cand voievodul si poporul sau vor fi la biserica, domnita sa vina sa intalneasca jos la scara pe tanarul imparat si sa fuga impreuna, afara din oras. Aceasta noapte a fost sa fie fatala Craiovitei […].

Pe cand isi frangea mainile de disperare in camera, la scara, bratele unui cavaler se intindeau spre printesa; invingatorul sau o aseza inainte pe calul din Bugeac si animalul impientenat o lua in galop furios.

Dar nu trecu bine curtea palatului si se deslantui un vant grozav; cataractele cerului se deschisera, Jiul iesi din albia sa, pamantul se cutremura, pe cand orasul se cufunda cu incetul.

Apa se ridica, se ridica mereu, ajunse deasupra caselor si in curand deasupra turnurilor, pe cand clopotele amestecau inca sunetele lor funebre, cu plangerile muribunzilor. Totul disparuse, penajul alb al tanarului imparat si rochia alba a domnitei pluteau singure pe unde, pe uma se cufundara in abis.