Legenda trandafirilor

Iata legenda trandafirilor, o varianta a autorului Georgio Petrini.

Poporul unei imparatii era foarte sarac. Nimeni nu-si putea inchipui de ce era asa de sarac! ... Cine ar fi auzit, nu i-ar fi venit sa creada.

Dar sa vedeti de ce erau atat de saraci, incat in unele zile nici nu aveau dupa ce sa bea apa.

Peste tara aceea stapanea un imparat nu tocmai batran, dar care era de o rautate fara margini.

Se zice chiar ca Dumnezeu poruncise ca tara acestui imparat sa fie dupa felul celui care o carmuieste.

De aceea, poruncise ca pasarile calatoare si necantatoare sa nu mai traiasca pe acolo, florile sa nu mai creasca, vantul sa nu mai bata, ploile sa nu mai cada, precum si nici un fel de vietate sa nu mai fie in acea tara.

Rautatea lui era rasplatita asa de Dumnezeu, pentru ca pusese biruri mari. Celor care nu aveau cu ce plati, le lua tot ce bruma aveau si ii lasa pe drumuri.

Imparatul acesta avea o fata foarte frumoasa si foarte buna la suflet. Era miloasa si ajuta, fara sa stie tatal ei, pe toti saracii din imparatie.

Banuita de fapta sa, domnita a fost inchisa in palat si zile intregi nu a avut voie sa iasa sa se plimbe macar prin curtea palatului, timp in care era nu mai putea sa ajute pe saraci.

Se apropiau sarbatorile Pastilor. Pentru aceasta le trimise vorba ca in saptamana Patimilor sa vina la palat toti saracii si nevoiasii.

Timpul trecu repede si in noaptea Invierii, s-au audunat toti saracii imparatiei si au pornit cu totii spre palat.

In drum s-au intalnit cu un batran, care mergea sprijinit de o carja si care se cunostea dupa figura ca era nemancat de cateva zile.

Vazand multimea de oameni cu mergeau si strigau in gura mare ca sunt nemancati, mosneagul ii intreba: “Incotro, oameni buni?”

- Mergem la domnita noastra, sa ne dea sa mancam! …

- Voi nu stiti ca pe langa domnita mai traieste si un om rau la suflet, care va va ua la goana? Mai zise mosteneagul.

Saracii, care nu mai puteau de foame, nu ascultara de vorbele batranului si plecara mai departe.

Ajunsi la palat, au putut vedea cum imparatul bea si mananca din toate bunatatile, iar domnita sta in camera ei, asteptand pe cei ce trebuiau sa vina.

Cum ii vazu, domnita incepu sa coboare scarile palatului incet, pentru a nu fi simtita, dar un servitor, care o vazu, se duse si spuse imparatului.

Fara sa mai stea pe ganduri, maniat peste masura, imparatul se scua de la masa si fugi cat putu de repede, ca sa iasa inaintea domnitei.

“Opreste-te, frumoasa mea, si spune-mi unde ai plecat acum, la ora aceasta asa de tarzie, cand ar trebui sa dormi:”

Domnita se sperie rau si nu mai putu raspunde un cuvant. Sub mantia neagra cu care era imbracata, ducea ascuns un cosulet cu cozonac si oua rosii, pe care trebuia sa le imparta saracilor.

Atunci imparatul o intreba: “Dar ce duci ascuns acolo, fata mea?”

Cu lacrimile in ochi, domnita raspunse: “Am fost de am cules flori!”

Razand batjocoritor, imparatul lua pe domnita de mana, o duse in fata curtenilor si striga in gura mare: “Ia priviti, dragii mei, fata mea a cules flori! …” Vrand sa se convinga de ce duce domnita sub mantie, ii trase mantia la o parte si mare ii fu mirarea cand vazu ca in cos era cu adevarat un buchet mare de trandafiri de toate culorile.

In aceeasi clipa, imparatul cel rau, a fost prefacut intr-o stana de piatra.