Lupul - un animal pentru mitologie

Sa pasim asadar, pe taramul misterior al mitului …

“Arheologic”, lupul dateaza la noi de milenii, iar prezenta lui a fost atestata de numeroase descoperiri in care le apare figurat pe ceramica si in infatisari zoomorfe (cum ar fi aceea de la Carlomanesti-Buzau, ca sa luam doar un singur exemplu). Despre o practica ceremoniala a neurilor (populatie care traia in Dacia inaintea invaziei lui Darius) ne vorbeste Herodot. “o data pe an – zice el – fiecare dintre neuri se schimba in lup, pentru putine zile si, pe urma isi recapata forma”.

Marele istoric al mitologiilor si religiilor, Mircea Eliade, leaga existenta lupului si a practicilor in jurul lui de aparitia pe scena istoriei a poporului roman. “Este semnificativ – scrie el – ca singurul popor care a reusit sa-i invinga definitiv pe daci, care le-a ocupat si colonizat tara si le-a impus limba a fost poporul roman; un popor al carui mit genealogic s-a construit in jurul lui Romulus si Remus, copiii Zeului-Lup Marte, alaptati si crescuti de Lupoaica de pe Capitoliu. Rezultatul acestei cuceriri si al acestei asimilari a fost nasterea poporului roman. In perspectiva mitologica a istoriei, s-ar putea spune ca acest popor s-a nascut SUB SEMNUL LUPULUI, adica predestinat razboaielor, invaziilor si emigrarilor” (Mircea Eliade, De la Zalmoxis la Genghis-Han). De altfel, lupul apare figurat destul de bine si pe Columna lui Traian (ca emblema a stindardului dac), iar pe monumental triumfal de la Adam Klissi capetele de lupi sunt si ele destul de limpede conturate, fiind inlantuite pe vrejuri – simbol al infrangerii de catre romani. Mai tarziu, in epoca daco-romana, credintele, superstitiile, despre lup, reduplicate s-au inmultit. Tot acum este consemnata si existenta unei sarbatori – Lupercalia – in amintirea legendei lui Romulus si Remus, adusi intr-un cos de apele Tibrului si alaptati de lupoaica. Dar, pe de alta parte, in epoca daco-romana si mai tarziu, apare si un astfel de mit, anticrestin – cel al licantropiei, adica al transformarii omului in lup, o data pe an (de unde si numele sarbatorilor populare numite lupinii sau zilele lupilor – cand comunitatile satesti organizau diferite ritualuri pentru a combate schimbarea omului in lup si varcolacii, considerati un fel de lupi fantastici). “… pentru poporul roman noteaza Romulus Vulcanescu – imaginea lupului mitic persista ca o dominanta mitica. In patru substraturi mitice se reia si se verifica imaginea sacra a lupului; substratul ABORIGEN LOCAL (cel al lupului neolitic), substratul INDO-EUROPEAN (cel al lupului dac si daco-celtic), NEO-INDO-EUROPEAN (cel al lupului latin ingemanat cu cel dac, intr-o sinteza daco-romana), si in fine, substratul IUDEO-CRESTIN PRIMITIV, care preia si rastalmaceste aspectele zoomorfologice ale lupului din celelalte trei substraturi mitice anterior intr-o viziune de bestiar apocaliptic”.

Demn de remarcat este si un alt fapt, interesant pentru a demonstra puterea de transmitere, prin veacuri, a amintirii mitului legat de lupi: existenta in spatial geografic romanesc a sute si mii de toponimii cu sau despre acest animal. Astfel, avem nume de munti, vai, culmi, vagauni, pesteri, coline si paduri, nume de localitati. La fel, onomastica romaneasca de azi mai pastreaza si ea sute de nume legate de el, ori in directa relatie cu lupul – ceea ce dovedeste importanta care se dadea acestei fiinte a padurilor si muntilor. Pe un alt plan, folclorul romanesc este si el plin de basme, povesti, legende, cantece si colinde in care lupul apare de nunumarate ori, ca sa nu mai vorbim de creatia culta unde (de la fabule pana la piese de teatru) animalul mitic mentionat este omniprezent.

Din substratul bogat al mitului si legendei, lupul a patruns, de-a lungul miilor de ani, si in arta noastra populara (chipul lui aparand sub diferite infatisari si cu simboluri generalizate la o mare arie geografica) pe ceramica, in sculptura, in lemn si pe tesaturi. In arta religioasa. Lupul poate fi vazut inca la biserica Coltea din Bucuresti (unde in pridvor el apare sculptat cu naivitate) si din Bucovina (Voronet, Vatra Moldovitei, Sucevita, Gura Humorului); la toate acestea, lupul este infatisat ca un animal feroce, prezent in iad si inghitind unele parti ale trupului pacatosilor. In imaginatia lui, creatorul popular si-a conceput tabloul abstract al iadului prin elemente foarte concrete ale naturii din apropierea lui – spre a putea fi inteles de catre cei carora li se adresa.

Dar prezenta acestui animal al mitologiei romanesti s-a mai facut simtita si intr-un alt domeniu al vietii populare: cel al medicinii magice. Multa vreme, o serie de “elemente” ale lupului au fost folosite in medicamentatia naiva, crezandu-se ca ele au un efect benefic asupra omului: parul afumat al lupului pentru cei cu incontinenta urica, ficat pentru oftica, gatlejul pentru descantat spaima si uratul, dintii drept amulete aducatoare de noroc etc.

De mentionat ca toate aceste semne ale existentei lupului – destul de puternice pana pe la 1900 – constituie marturia limpede si puternica a unei mitologicii nu numai milenare, ci si specifica unui popor descins din vechi comunitati de pastori si vanatori, cu radacini infipte adanc in istorie si legenda.

Literatura noastra culta – ca sa revenim asupra domeniului in care imaginatia lupului s-a perpetuat, sub diverse infatisari – numara zeci de scrieri in care acest animal apare fie ca simbol al unor vicii omenesti, fie in sine, ca personaj al faunei romanesti. De la cronicari si pana la Dimitrie Cantemir, de la primii nostri nuvelisti (ca George Sion, de pilda) si pana la Mihail Sadoveanu sau V. Voiculescu, lupul s-a bucurat, cum spuneam la inceput si continua sa se bucure de o “cariera” literara bogata si indelungata, deosebit de interesanta in comparatie cu cea “facuta” tot de el in alte literaturi din aria sud-estica a Europei.

Florentin Popescu