Masurarea timpului si ceasurile

Intr-un alt articol am prezentat cum a descoperit omul “masina timpului”. Acum venim cu informatii noi si aflam cum ceasurile devin atribute ale vietii sociale.

In Europa, dimpotriva, exista o institutie deosebit de interesata in a sti ora exacta – biserica. Canoanele bisericesti prevedeau un program zilnic precis, nu numai de rugaciune, dar si de munca. De regula, manastirile se foloseau de ceasuri cu apa. De ele se ingrijea paracliserul, in sarcina caruia intra si chemarea la slujba, prin sunet de clopot, a celorlalti calugari. Acestea erau insa niste ceasuri “contrafacute”, in sensul ca ele marcau nu trecerea unor perioade de timp de durata egala, ci orele de rugaciune, asa-zisul “timp canonic”. De aceea ele nu puteau fi luate in considerare de catre laici, in acceptia de astazi: au trecut doua ore de cand … mai sunt trei ore pana la …

Ceasurile mecanice, ale caror componente se roteau cu o viteza constanta, marcau scurgerea unor intervale de timp egale, fara sa fie influentate de durata zilei-lumina. Asa au ajuns europenii sa cunoasca un nou sistem de masurare a timpului, sistem in care soarele rasare si apune cand mai devreme, cand mai tarziu, dupa anotimp. Noul mecanism a introdus si o noua unitate de masura, diferita de cea traditionala, in conformitate cu care timpul era masurat in ore pentru rugaciune. S-a schimbat nu numai masura, dar si notatia timpului. Trecerea de la unitatea de masura bisericeasca la cea laica a insemnat in acelasi timp si aparitia unei noi structuri sociale.

Noile mecanisme au atras aproape imediat atentia celor bogati si puternici. Ei le priveau insa exclusiv ca obiecte de lux. Nicio curte nobiliara nu se mai putea lipsi de ceasul propriu. Dar mult mai importanta a devenit perspectiva utilizarii ceasurilor de catre autoritatile municipalitatilor care invatasera mult mai inainte sa regleze cu ajutorul clopotelor cele mai diferite aspecte ale vietii sociale din orase: orarul pietelor, durata zilei de munca, convocarea adunarilor cetatenesti.

In aceeasi perioada, in Europa a luat o mare dezvoltare industria textila, prima dintre manufacturile evului mediu si cea dintai care a organizat productia in scopul de a mari desfacerea. Prima care, iesind din spatiul stramt al atelierelor mestesugaresti, a inceput sa concentreze pe scara larga forta de munca. Cei mai multi dintre lucratori, daracitorii de lana florentini sau “unghiile albastre” (vopsitorii) flamanzi, spre exemplu, erau proletari adevarati, nedetinand nici un fel de mijloc de productie. Ei isi vindeau numai forta de munca proprie. In plus, operatiile pe care trebuiau sa le faca, de pilda, piuarea tesaturilor sau albirea acestora in cazane descoperite in care fierbea continuu apa, cereau un mare volum de munca si presupuneau conditii greu de suportat. Tocmai in aceste ateliere au izbucnit si primele conflicte intre patroni, pe de o parte, si muncitori pe de alta. Primii ar fi dorit ca muncitorii sa lucreze toata ziua cu un randament maxim, ceilalti se straduiau sa nu munceasca peste timpul pentru care erau platiti. Instalarea de ceasuri cu clopotei in respectivele ateliere n-a apucat impacarea, fiind supravegheate de patroni, acestea masurau timpul in favoarea lor. Rezolvarea problemei a venit o data cu montarea ceasurilor in turnurile oraselor, astfel incat semnalele lor sa poata fi auzite de la distanta si de toata lumea. Ele anuntau trecerea orelor – intervale de timp egale – prin batai puternice. Apoi au aparut orologiile care anuntau la inceput jumatatile de ora, apoi si sferturile, prin franturi de melodie. Ceasurile cu batai si orologiile au redus probabilitatea abuzului de incredere, desi din consiliile administrative ale oraselor faceau parte aceiasi proprietari de manufacturi. Cand insa au aparut ceasurile cu cadran au disparut si ultimele temeri. De acum fiecare doritor putea verifica ora exacta.

Se nastea o noua meserie.

Primele modele de orologii montate in turnuri, chiar si cele mai primitive, costau doarte mult.   Confectionarea pieselor, mecanismului din fier forjat si alarma necesita un mare effort si consum de energie. Complicata era si operatia de turnare a clopotelor. Crearea si montarea orologiilor durau uneori ani intregi, fiind adesea necesara colaborarea a numerosi mesteri din cele mai diferite domenii. Cand in sfarsit orologiul era montat, el trebuia supravegheat in permanenta de un mecanic si, de asemenea, asigurat cu piese de schimb. Dar aceste ceasuri erau privite nu numai ca instrumente de masura pentru timp, ci si ca spectacol: defilarea sfintilor, a ingerilor, imitarea drumului parcurs de soare pe bolta cereasca, un cocos ce canta in zori …, toate erau tablouri vii pe care multimea le admira, minunadu-se de priceperea mintii si mainilor omului. Ceasurile-spectacol faceau dovada gradului inalt de dezvoltare a artei si mestesugurilor, erau o “zeste” cu care orasele se mandreau.

Orologiile reprezentau insa, cum se spune, doar “varful aisbergului”. Exista astazi prea putine date referitoare la ceasurile ce impodobeau, in acele timpuri, locuintele particulare. Cronicile nu consemneaza nimic despre acestea, ele contin date numai despre ceasurile principale, oficiale, de parada.