Univers de copil

Mica sirenă - de Hans Christian Andersen - partea I

Departe, departe în largul mării, apa-i albastră ca floarea albăstrelelor, limpede ca cel mai curat cristal şi aşa de adâncă, încât niciodată vreo ancoră nu i-a dat de fund şi ar trebui să pui nenumarate turnuri de biserici unele peste altele ca să poţi ajunge din fund până la suprafaţa apei.

Acolo locuieşte poporul mării. Să nu credeţi însă că pe fundul acela ar fi numai nisip. Nu, acolo cresc nişte plante şi nişte copaci foarte ciudaţi şi care-s aşa de mlădioşi încât cea mai mică mişcare din apă îi face să se-ndoaie, de parcă ar fi vii. Toţi peştii mari şi mici umblă printre crengile lor, la fel cum zboară păsările printre ramurile copacilor. În locul cel mai adânc se află palatul regelui marii. Zidurile-i sunt de mărgean, ferestrele din chihlimbarul cel mai străveziu şi acoperişul de scoici care se deschid şi se închid, aici umplându-se, aici golindu-se de apă. Fiecare din aceste scoici are înăuntru mărgăritare aşa de strălucitoare, încât cel mai mic dintre ele ar face podoaba cea mai de preţ a unei coroane împărăteşti.

De multă vreme regele mării era văduv şi mama lui bătrână îngrijea de casă. Era femeie deşteaptă, dar aşa de mândră de rangul ei, că îşi purta de coadă aninate douăsprezece stridii, pe câtă vreme celelalte doamne de la Curte n-aveau voie să poarte mai mult de şase. Era însă vrednică de toată lauda pentru grija ce purta faţă de cele şase prinţese, nepoatele ei, care de care mai frumoasă. Cea mai mică însă era mai drăgălaşă decât toate. Avea faţa albă şi rumenă cum e foaia de trandafir şi ochii albaştri ca albastrul cerului, dar n-avea picioare: trupuşorul ei ca şi al celorlalte surori se sfârşea printr-o coadă de peşte.

Toata ziua prinţesele se jucau prin odăile mari ale palatului, unde flori vii creşteau pe pereţi. Când se deschideau ferestrele de chihlimbar, peştii intrau înăuntru, cum intră la noi rândunelele şi prinţesele îi mângâiau şi le dădeau să mănânce din mână. În faţa palatului era o grădină mare, cu pomi albaştri închis şi roşii ca focul. Roadele pomilor străluceau ca aurul şi florile, când se legănau, păreau că-s flăcari. Pe jos era nisip alb şi curat şi de jur împrejur, de pretutindeni se revărsa o lumină albastră ciudată, încât ai fi crezut că te afli în aer, sub albastrul cerului, iar nu în adânc de ape. Când marea era liniştită, puteai să zăreşti soarele care părea o floare de purpură vărsând lumina din potirul ei.

Fiecare prinţesă avea în grădină câte-un locşor pe care-l îngrijea după cum voia. Una-i dă forma unei balene, alta pe cea a unei sirene. Cea mai mica însă îşi făcu grădiniţa rotundă ca soarele şi sădi multe flori roşii ca şi el. Era o copilă ciudată, gânditoare şi tăcută. Pe când surorile ei se jucau cu lucruri de tot felul, găsite de la corabii scufundate, ei îi plăcea să împodobească o statuie mică de marmură care înfăţişa un prea frumos băiat. O aşezase sub o salcie trandafirie care-o învelea într-o umbră violetă.

Cea mai mare plăcere a ei era să asculte povestiri despre lumea unde trăiesc oamenii. Şi mereu punea pe bunica ei să-i vorbească de corăbii, de cetaţi, de oameni, de vieţuitoare. Se mira mai ales auzind că pe pămant florile răspândesc miresme cum nu se pomenesc în apă şi că pădurile erau verzi. Nu-şi putea închipui cum peştii cântau şi săreau prin copaci. Bunica zicea peşti la păsărele că altfel n-ar fi putut-o pricepe.

- Când vei împlini cincisprezece ani, zicea bunica, o să-ţi dau voie să te ridici la suprafaţa mării şi să stai pe stâncă la lumina lunii, să vezi trecând corăbiile mari şi să cunoşti pădurile şi oraşele.

Peste un an, cea mai mare dintre surori împlinea cincisprezece ani şi cum nu era decât un an între fiecare, cea mai mică trebuia să mai aştepte încă cinci ani, până să iasă şi ea din fundul mării. Şi îşi făgăduiau una alteia să-şi povestească toate minunile ce-au să vadă, căci bunica nu le spunea niciodata îndeajuns şi erau atâtea lucruri pe care ele ardeau de dorinţa să le afle.

Cea mai nerabdătoare era tocmai cea mai mică. Noaptea, adesea, stătea la fereastra ei deschisă, încercând să străbată cu privirea tot noianul acela de apă albăstrie pe care peştii îl puneau în tremur când vâsleau din coadă şi din aripioare. Zări într-adevăr luna şi stelele, dar ele se străvedeau şterse şi foarte mult mărite de apă.

Când le-acoperea vreun nor negru, ea credea că era sau vreo balenă sau vreo corabie încărcată cu oameni care plutea deasupra ei. Aceştia negreşit nici nu bănuiau că o sirenă drăgălaşă întindea din fundul mării mânuţele-i albe spre corabia lor.

Sosi ziua când prinţesa cea mare împlini cincisprezece ani şi ea se ridică deasupra apei.

Când se-ntoarse, avea o mulţime de lucruri de povestit.

- O! E aşa de fermecător, zicea ea, să stai tolănită pe o stâncă, la lumina lunii, în mijlocul mării şi să priveşti pe ţărm măreaţa cetate unde licăresc luminile ca mii de stele, să asculţi muzicile armonioase, sunetul clopotelor de la biserici şi tot zgomotul acela de oameni şi de trăsuri.

Şi cum o mai asculta sora cea mică! În toate serile, în picioare, lângă fereastra deschisă, căutând să străbată cu privirea uriaşul strat de apă, ea visa la cetatea mare, la zgomotul şi la luminile ei şi i se părea că aude sunând clopote în juru-i.

În anul următor, a doua dintre surori căpătă voia de-a se ridica la suprafaţa apei. Ea scoase capul tocmai când soarele apunea şi frumuseţea acestei privelişti nespus de mult o fermecă.

- Tot cerul, spunea ea, când se-ntoarse, părea de aur şi frumuseţea norilor nu se poate închipui. Lunecau prin faţa mea unii roşii, alţii viorii şi printre ei, zburând spre soare, ca un val alb şi lung, trecea un stol de lebede sălbatice. Am vrut şi eu să înot spre marele glob de foc, dar deodată el dispăru şi lumina trandafirie care colora faţa apei ca şi norii, se stinse şi ea curând.

Apoi veni rândul celei de-a treia. Ea era cea mai îndrăzneaţă şi apucă în susul unui râu mare. Văzu dealuri frumoase îmbrăcate cu vii, văzu castele mândre în mijlocul codrilor. Auzi cântecul păsărelelor şi căldura soarelui o sili de mai multe ori să se scufunde-n apă ca să se răcorească. Într-un loc întâlni o mulţime de mici fiinţe omeneşti care se jucau scăldându-se. Vru să se joace şi ea cu dânsele, dar ele fugiră speriate şi o lighioană neagră - era un câine - începu a lătra aşa de grozav încât se sperie şi dânsa şi porni repede spre largul mării. Dar niciodată nu va putea să uite pădurile măreţe, dealurile verzi şi copiii drăguţi care ştiau să înoate, cu toate că n-aveau coadă de peşte.

Sora a patra care era mai puţin îndrăzneaţă, rămase în mijlocul mării, unde vederea se pierdea în nesfarşitul zărilor şi unde cerul se boltea deasupra apei ca un clopot mare de cristal. Din depărtare, corăbiile i se păreau ca nişte păsări, delfinii zburdalnici făceau tumbe şi balenele uriaşe aruncau apă pe nări.

Sosi şi rândul celei de-a cincea şi se întâmplă ca ziua ei să cadă tocmai iarna, aşa că ea văzu ceea ce nu văzuseră celelalte. Marea era verzuie şi pe deasupra ei pluteau nişte munţi de gheaţă care aveau forme ciudate şi străluceau ca diamantele. Fiecare, spunea dânsa, părea un mărgăritar mare, mai mare decât turlele bisericilor pe care le clădesc oamenii. Ea se aşezase pe unul din cei mai mari şi toţi marinarii se depărtau speriaţi de locul unde se vedea fâlfâind, în bătaia vântului, părul ei despletit şi lung. Pe seară, cerul se acoperi de nori. Fulgerele spintecau vazduhul, tunetul bubuia şi marea furioasă şi întunecată ridica munţii de gheaţă şi-i făcea să strălucească-n lumina roşie a fulgerelor. Corăbierii îşi strânseră pânzele şi groaza era peste tot cuprinsul, ea însă stătea liniştită pe muntele ei de gheaţă şi văzu trăsnetul ca un şarpe de foc, căzând în apa lucitoare.

Când una dintre surori ieşea pentru întâia oară la suprafaţa apei, ea rămânea totdeauna fermecată de lucrurile noi ce vedea, dar după ce se făcea mare şi putea oricând să iasă în lumina de afară, nu mai simţea nimic din farmecul dintâi, aşa că, după o lună de zile, găsea că-i mult mai frumos în fundul mării şi că palat ca al lor nu-i nicăieri.

Adeseori, seara, cele cinci surori, ţinându-se de mâini, se ridicau astfel la suprafaţa apei. Aveau glas fermecător ca nici o alta fiinţa de pe lume. Când cerul se acoperea de nori şi vreo furtună prevestea pieirea unei corăbii, ele înotau înaintea corăbiei cântând cele mai ademenitoare cântece, lăudând frumuseţea fundului mării şi chemând pe călători să vină la dânsele. Aceştia însă nu puteau înţelege cuvintele sirenelor şi niciodată nu vedeau minunăţiile pe care le cântau ele. Când se scufunda corabia, oamenii se înecau şi numai leşurile lor ajungeau până la palatul regelui mării.

Când plecau cele cinci surori, cea mai mică rămânea singură lângă fereastră, le urmărea cu privirea şi-i venea să plângă. Dar sirenele n-au lacrimi şi pentru asta inima lor suferă şi mai mult.

- O! De-aş împlini şi eu cincisprezece ani, zicea ea, simt de pe-acum ce mult am să iubesc lumea de sus şi oamenii care sunt pe-acolo.

Sosi în sfârşit şi ziua aceea: împlini şi ea cincisprezece ani.

- Acum o să pleci şi tu, îi zise bunica, vino să te gătesc ca şi pe surorile tale.

Şi-i puse pe cap o coroană de crini albi, ale căror foi erau din jumătaţi de perle şi-i atârnă de coadă opt stridii mari, ca să se ştie din ce viţă mare se trage.

- Mă doare! zise mica sirenă.

- Ca sa fii gătită frumos trebuie să suferi puţin, răspunse bunica.

Cum ar mai fi aruncat ea toate podoabele astea şi coroana grea care-i apăsa capul. Florile roşii din grădina ei i-ar fi stat mult mai bine, dar nu-ndrăznea să spună nimic.

- Adio, zise ea şi uşoară ca spuma se-nălţă prin noianul de apă.

Când scoase capul din mare, soarele tocmai asfinţise. Norii erau încă rumeniţi, tiviţi cu aur şi luceafărul serii scânteia pe cer. Aerul era plăcut şi răcoros şi marea liniştită. Aproape de mica sirenă plutea o corabie mare cu trei catarge. N-avea însă decât o singură pânză întinsă, pentru că nu bătea vântul şi marinarii stăteau rezemaţi de frânghii.

Cântecele răsunau făra întrerupere şi când înnoptă se aprinseră sute de felinare de toate culorile, agăţate de frânghii, ai fi crezut că-s steagurile tuturor ţărilor. Sirena înnotă până-n dreptul ferestrei de la odaia cea mare şi de câte ori o sălta apa, vedea prin geam o mulţime de oameni foarte frumos îmbracaţi. Cel mai mândru dintre ei era un tânăr prinţ de vreo şaisprezece ani, cu părul lung şi negru, pentru serbarea zilei lui se făcuseră toate pregătirile astea.

Marinarii jucau pe punte şi când tânărul prinţ se arătă, o sută de artificii se înălţară în văzduh, împraştiind o lumină ca ziua. Sirenei însa îi fu frică şi se dădu la fund: dar curând ieşi iar şi i se păru că stelele cerului cădeau ca ploaia asupra ei. Niciodată ea nu văzuse focuri de artificii, sori mari se-nvârteau, peşti de aur săgetau noaptea şi toată marea limpede şi potolită strălucea. Pe corabie se vedeau lămurit nu numai oamenii, dar şi frânghiile. O, ce frumos era tânărul prinţ! Strângea mâna tuturor, vorbea şi zâmbea fiecăruia, pe când muzica umplea noaptea de cântecele-i armonioase. Era târziu acum, dar sirena nu-şi mai putea lua ochii de la corabie şi de la tânărul prinţ. Luminile se stinseseră şi tunurile amuţiră. Toate pânzele fură întinse şi corabia porni repede înainte. Sirena o urmări fără a-şi abate privirile de la fereastră. Dar deodată marea începu a se tulbura, valurile creşteau şi nori groşi, negri, se grămădeau pe cer. În depărtare fulgeră, o furtună îngrozitoare se apropia. Corabia, în fuga-i ameţitoare, se legăna pe marea-nvolburată. Valurile ridicându-se ca munţii înalţi, aici o făceau să lunece între ele ca o lebădă, aici o înălţau pe culmea lor. La început îi plăcu foarte mult micii sirene această călătorie zbuciumată, dar când corabia, izbită cu furie, începu a trosni, când văzu catargul cel mare frângându-se ca o trestie şi corabia lăsându-se pe o parte, în vreme ce apa năpădea în fundul vasului, numai atunci îşi dădu seama de primejdie şi trebui să se ferească de grinzile şi de sfărâmăturile corabiei prăpăstuite.

Câteodată se făcea aşa de întuneric, că nu se mai vedea nimic. Numai la lumina fulgerelor i se înfăţişau toate amănuntele acestei grozave nenorociri. Pe corabie era o învălmăşeală de neînchipuit, încă o zguduitură şi vasul se desfăcu în bucăţi. Sirena văzu pe tânărul prinţ pierind în valuri. În culmea fericirii, crezu că el se coboară la locuinţa ei, dar numaidecat îşi aduse aminte că oamenii nu pot să trăiască în apă şi că el o să ajungă mort la palatul tatălui ei. Atunci ea, ca să-l scape, se repezi înot printre grinzile şi sfărâmăturile ce pluteau deasupra apei, negândind c-ar fi putut şi ea să fie zdrobită de vreuna din ele, se coborî în adâncuri de mai multe ori şi astfel putu ajunge pâna la tânărul prinţ, tocmai în clipa când, părăsit de puteri, el închidea ochii, gata să moară. Mica sirena îl prinse şi susţinându-i capul deasupra apei, se lăsă cu el în voia valurilor. A doua zi, vremea se îndreptase, din corabie însă nu mai rămăsese nimic. Soarele, cu razele-i pătrunzătoare, părea că vrea să readucă viaţa pe faţa tânărului prinţ, dar ochii lui stăteau tot închişi.

Sirena îl sărută pe frunte şi dându-i la o parte părul ud, găsi o asemănare uimitoare cu mica statuie de marmură din grădiniţa ei. Zări în sfârşit pământul şi-n depărtare munţii înalţi albaştri, cu coamele sclipitoare de zăpadă albă. La poalele dealului într-o pădure de toată frumuseţea, era o biserică sau o mănăstire. La poartă erau palmieri uriaşi şi-n grădină portocali şi lămâi. În apropiere de locul ăsta, marea făcea o cotitură până-n dreptul unei stânci, acoperită cu nisip alb şi mărunt. Acolo sirena duse pe prinţ, având grijă să-i ţină capul tot în sus şi-n bătaia razelor soarelui.

Deodată începură a suna clopotele de la biserică şi o mulţime de fete tinere intrară-n grădină. Sirena atunci se depărta înotând şi se ascunse în dosul unor stânci ca să vadă ce-o să i se întâmple bietului prinţ.

În curând una din fete trecu pe lângă el. Întâi se sperie, dar venindu-şi repede în fire, alergă să cheme şi pe celelalte care dădură prinţului toate îngrijirile. Sirena îl văzu cum îşi venea în simţire şi zâmbea celor ce-l înconjurau, numai ei nu-i zâmbea, fiindca nu ştia el cine-l scăpase de la moarte. Iar când tânărul prinţ fu luat şi dus într-o clădire mare, sirena, mâhnită, coborî în adâncuri şi se întoarse la palatul tatalui ei.

Ea fusese întotdeauna tăcută şi gânditoare, dar din ziua aceea fu şi mai tăcută şi mai gânditoare. Surorile ei o întrebară despre cele ce văzuse ea sus, dar nu le povesti nimic.

Adeseori, seara şi dimineaţa, se urca spre locul unde lăsase ea pe prinţ. Văzu roadele din grădină cum se coceau, văzu zăpada topindu-se pe munţii cei înalţi, dar pe frumosul prinţ nu-l mai văzu şi din ce în ce mai mâhnită se întorcea în fundul mării. Acolo, singura ei mângâiere era să stea în grădiniţa ei, îmbrăţişând mica statuie de marmură care semăna cu prinţul. În vremea asta florile ei neîngrijite, uitate, se întindeau prin alee ca într-un loc sălbatic, încolăcind tulpinile lor printre ramurile copacilor, făcând astfel bolţi stufoase, unde lumina nu mai putea pătrunde.

După câtva timp însă, mica sirenă nu mai putu suferi astfel de viaţă şi îşi dezvălui taina uneia dintre surori. Aceasta, la rândul ei, o povesti celorlalte, dar nu numai lor, ci şi câtorva sirene care şi ele o spuseră prietenelor lor cele mai bune. Se-ntâmplă că una dintre acestea văzuse şi ea serbarea de pe corabie, cunoştea pe prinţ şi ştia locul unde era împaraţia lui.

- Vino, surioară, ziseră celelalte prinţese şi luându-se de mâini, în şir, se ridicară deasupra apei în dreptul palatului printului.

Palatul acesta era clădit din pietre galbene, lustruite. Scări mari de marmură duceau înlăuntru şi-n grădină. Mai multe turnuri aurite străluceau pe acoperiş şi printre stâlpii galeriilor erau statui de marmură care păreau vii. Sălile măreţe erau împodobite cu perdele şi covoare de-o uimitoare bogaţie şi pereţii acoperiţi cu minunate zugrăveli. În sala cea mare soarele, străbătând printr-un tavan de cristal, încălzea florile cele mai rare care creşteau sub o veşnică ploaie de picături strălucitoare.

De-atunci mica sirenă venea adeseori în locul acesta şi noaptea, ca şi ziua. Se apropia de ţărm şi îndrăznea chiar să se aşeze sub marele balcon de marmură a cărui umbră se-ntindea departe deasupra apelor. De acolo vedea pe tânărul prinţ care se plimba singur la lumina lunii. De multe ori, în cântecul muzicii, el trecu prin faţa ei într-o luntre frumos împodobită cu steaguri şi stofe scumpe şi cei care zăreau vălul ei alb prin trestiile verzi o luau drept o lebădă cu aripile-ntinse.