Migratia pestilor

Dintre migratiile pestilor, cele mai cunoscute sunt cele intreprinse de anghile si somoni. Anghila adulta traieste in apele dulci si iazurile situate pe coastele vestice ale Europei (Anguilla anguilla) si pe cele estice ale Americii de Nord (Anguilla rostrata). Cand anghilele devin matur sexual, atingand talia de circa 100-150 cm, ele manifesta o tendinta de a se indrepta catre estuarele raurilor si de a ajunge in mare. Cele care traiesc in iazuri traverseaza portiunile de teren ce le separa de raurile cele mai apropiate, tarandu-se prin iarba umeda.

J. Schmidt a descoperit in anul 1922 ca arealul in care ajung atat anghilele europene, cat si cele americane, este situat la Marea Sargaselor, intre 22º si 30º latitudine nordica si intre 48º si 65º longitudine vestica. Micile anghile eclozeaza aici sub o forma foarte diferita de cea a adultilor, denumita leptocefal si avand aspectul unei frunze transparente cu o lungime de cativa milimetri. Acesti alevini sunt purtati de curentii marini inapoi spre coastele continentale originare. Alevinii anghilei europene sunt antrenati de curentul Golfului, calatoria durand circa doi ani si jumatate. Spre sfarsitul calatoriei, alevinii se transforma in mici anghile, avand o lungime de 20-30 cm, care patrund in numar considerabil in estuare, formand adesea un sir lung de cativa kilometri, lat de un metru si gors de de o jumate de metru. Sirurile inainteaza in amonte, trecand peste orice obstacol si ajungand sa populeze cele mai mici iazuri. Dupa G. Viaud, daca anghilele din Europa migreaza spre a se reproduce in Marea Sargaselor, aceasta dovedeste ca respectiva zona reprezinta stravechea arie de reproducere a speciei, ipoteza ce corespunde astfel teoriei derivei continentelor a lui A. Wegener. Pentru a reveni in acest areal originar, anghilele s-ar ghida dupa adancimea fundului oceanului pe care l-ar recunoaste dupa temperatura si salinitatea apei. Totusi, mecanismele concrete ale acestui extraordinar comportament migrator au ramas (inca) necunoscute.

In cazul somonului de Atlantic (Salmo salar) care traieste in nodrul Oceanului Atlantic si in Oceanul Inghetat de Nord, si al mai multor specii de somoni din genul Oncorhyncus, care traiesc in Oceanul Pacific, migratiile au un sens biologic opus. In momentul atingerii maturitatii sexuale, atat somonii din Atlantic, cat si cei din Pacific, migreaza pentru reproducere in apele dulci ale marilor fluvii, fiecare individ revenind in raul in care s-a nascut. Ei parcurg in acest scop distante considerabile, depasnd diverse obstacole, fara a se hrani sau odihni, astfel incat aspectul corpului se modifica vizibil. Ajunsi in locuri natale, cu apa dulce, limpede si oxigenata, ei depun si fecundeaza icrele. S-a stabilit prin marcaje ca somonii norvegieni pot ajunge pana la izvoarele fluviilor nordice ale Rusiei, parcurgand circa 2.400 km in 125 zile. Somonul de Pacific, se afirma, este atat de epuizat din cauza efortului depus in cursul migratiei, incat moare la cateva zile dupa depunerea si fecundarea icrelor. Somonul de Atlantic poate reveni in ocean, avand oarece sanse de a repeta ciclul migrator inca o data.

Conform lui C. Groot, puii somonului O. Nerka, nascuti in diferte zone ale sistemului ramificat al Lacului Babine (din Columbia britanica), migreaza initail in diferite directii pana ce ating raul comun prin care ajung in mare. Somonii nu se orienteaza dupa curentii acvatici, ci dupa soare, iar cand cerul este acoperit, dupa alte repere inca necunoscute. Puii capturati in diferite zone si mentinuti in acvarii, fara sa poata vedea orizontul si cerul, au adoptat pozitia congenerilor lor migratori din lacurile de origine: cei din Lacul Morisson se orientau spre sud-est, cei din lacul principal spre nord-vest etc. Pe masura ce sezonul de migratie avansa, aceste directii diferite de orientare se modificau. De fiecare data exista o corespondenta intre modificarea directiei si intinerarul natural al migratiei pe care nici unul din acesti pesti nu-l parcursese inca. In acest caz, pare sa fie vorba de o tendinta innascuta de orientare in raport cu soarele (si cu alte repere necunoscute) si de o estimare a scurgerii timpului dupa un ceasornic endogen, fiind astfel intrunite elementele unei navigatii maritime.

Dupa A.D. Hasler, somonii adulti gasesc drumul de intoarcere in raurile si fluviile natale dupa miros. Pestii carora li s-a obstruat sacul olfactiv au pierdut capacitatea de a se orienta corect, spre deosevire de exemplarele de control. Totusi, distantele mari la care somonii se deplaseaza in ocean, fata de estuarele raurilor natale, ridica un semn de intrebare asupra modalitatii prin care ei reusesc sa le detecteze, indreptandu-se selectiv spre ele.