Miracolul limbajului la copiii de sub o luna

Primul tipat al noului nascut este forma acestuia de salut: Eu sunt, am venit pe lume! Prima luna de viata este pentru bebelusi una presarata cu multiple dificultati de adaptare la viata extrauterina. Aceasta manifesta inca din primele zile un comportament de comunicare. Inzestrate cu potentiale diferite, unele canale de transmisie a diverselor tipuri de informatie sunt mai active in prima luna, constituind factori de inductie pentru ceilalti analizatori.

Astfel ca cel mai activ dintre canalele de receptie in prima luna este cel auditiv. Copilul poate diferentia intre zgomote si sunete, in sppecial intre zgomotul si sunetul vocii umane.

El reactioneaza prin tipat, scancet sau planset la zgomote puternice si printr-o stare de liniste la vocea umana, in special la vocea mamei. Aceste reactii isi fac prezenta inca din primele zile. Lipsa acestora trebuie sa ridice parintilor anumite semne de intrebare si pune problema unui tip de surzenie congenitala sau a unei deficiente mintale.

Desi “din afara” copilul pare ca isi comunica necesitatile (foamea, setea) sau starile (durere, jena, agresiune) prin plans, nu in toate cazurile plansul este acelasi din punct de vedere al modulatiei si intensitatii. Tipatul unitatea component a plansului – este adaptat cauzei care-l produce.

Spre jumatatea lunii, exista tendinta din ce in ce mai puternica sa reactioneze in cadrul conduitelor afective prin unele sunete guturale – un fel de melodie schitata si sacadata.

Aceasta “melodie” izvorata dintr-o stare de multumire, de satisfactie, fie fiziologica, fie afectiva, constituie o noua etapa pe traseul sinuos al actului de comunicare interumana. In acelasi timp, acest inceput al fluxului sonor ca mijloc de comunicare exprima directia principala pe care se inscrie comunicarea specific umana. Cele doua modalitati sonore de comunicare nu sunt insa dominante. Cea mai utilizata forma a “exprimarii” starilor sau a nevoilor este miscarea nediferentiata. Trebuie subliniat faptul ca exista o miscare nediferentiata pe segmentele component ale corpului copilului prin care acesta se “exprima”. Tocmai pe fondul aceasta de miscare apar si sunetele si plansul. Pe masura ce se diferentiaza miscarile si capata o semnificatie si sunetele se diferentiaza si ele – la randul lor – capatand semnificatii diverse.

Motricitatea constituie cadrul general in care se dezvolta celelalte functii si procese psihice. Un loc aparte il ocupa miscarile mimice (ale fetii) si miscarile aparatului articulator.

Pentru dezvoltarea diferentiata a miscarilor necesare articularii viitoarelor sunete, miscarile buzelor, ale limbii, ale valului, ale coardelor vocale si in special cele respiratorii au o importanta deosebita. Ele se exerseaza in actul sugerii (al hranirii) si in “exercitiile” de raspuns sonor (cu exceptia plansului!). La sfarsitul primei luni de viata copilul isi percepe vocea si ii face placare sa o auda timp cat mai indelungat, de unde si aparitia in luna a doua a unui “joc” cu propria sa voce. Incepe sa se inteleaga chiar din prima luna o relatie circulara intre stimulul auditiv emis de copil si auz.

Atat miscarile generale ale corpului, cat si emisiile sonore sunt insotite de unele miscari de crispare (exprimand durerea, inconfortul) sau de destindere, luminare, exprimand satisfactia, starea de echilibru. Miscarile mimice sunt adjuvante ale comunicarii interumane si ele capata din ce in ce o mai mare importanta in contextul comunicarii.