Univers de copil

O aventura in tara viselor

Va oferim spre lectura povestea “O aventura in tara viselor” scrisa de Adrian Mantulescu.

Trebuie sa stiti ca Tara viselor e o tara ca toate tarile, numai ca pentru a ajunge la ea e de ajuns sa stingi lumina, sa te lungesti in pat si sa inchizi ochii.

Asa a facut si Dorel in seara despre care va povestesc. Apoi s-a urcat – bineinteles in gand – pe trotineta sa cu frana de picior la rulmentul din spate si a pornit spre scoala, pe un trotuar ce devedea din ce in ce mai neted. Dupa ce a dat vreo doua colturi si tocmai cand trotuarul a inceput sa coboare in panta dulce si a devenit lucios ca oglinda, baiatul a patruns in tara viselor, fara ca vreo tablita indicatoare sa-i dea de veste.

Drumul pe care a apucat Dorel l-a dus intr-o pajiste inflorita, in mijlocul careia se leganau si se intorceau dupa vant patru baloane colorate si mari cat niste copii. Baiatul s-a apropiat de ele si mare i-a fost mirarea cand a vazut ca baloanele avea forma si chipul a patru dintre colegii sau de clasa.

- Uite, asta galben e Stefanita, poreclit “Urechea lunga”, pentru ca e in stare sa prinda din zbor – cand e la tabla – o soapta pornita tocmai din fundul clasei. Celalalta, verde, e Gicu “Scai”, care te trage de maneca in tot timpul tezei, ca sa-i spui cum se rezolva problema.

Mai erau, in sfarsit, Bica si Nica, fratii gemeni din banca a treia, niste cumetri tot atat de deocheati ca si primii doi. Acum erau amandoi albastri, ca niste gemeni ce se aflau.

Dorel a lasat trotineta la marginea trotuarului si, cat ai clipi, a fost langa colegii sai.

- Stefanita, Gucule, ce faceti aici? ii intreba el.

Dar baloanele se rasuceau in jurul sforicelelor cu care erau legate fetele lor tepene de cauciuc subtire, pe care se putea citi o prosteasca multumire de sine.

A mai facut un pas si a intins mana spre Bica, dar in clipa aceea din iarba a tasnit un strigat pitigaiat.

- Stai! Stai asa ca ma strivesti!

Dorel s-a uitat in toate partile, dar nu a vazut pe nimeni.

- Sunt langa piciorul tau drept, sub trifoiul pe care erai gata sa-l calci, a rasunat acelasi gras mititel.

Baiatul s-a aplecat si, inlaturand frunzele trifoiului, a dat la iveala o mogaldeata de baietel mic cat un ciot de creion.

L-a luat frumuset in palma si, cand l-a adus in fata ochilor, a vazut cu mirare ca era Georgescu Mihai din banca intai.

- Ce-i cu tine, Mihai? Cum de ai ajuns asa si ce sunt baloanele astea?

- Vai de mine, a raspuns Mihai abia auzit. Din pricina acestor baloane am ajuns asa cum ma vezi. La inceput erau niste baloane obisnuite si m-am distrat sufland in ele ca sa le umflu. Dar fara sa-mi dau seama si pe masura ce ele cresteau, eu deveneam din ce in ce mai mic. Ce am sa ma fac acum? Asa mic cum sunt, mi-ar trebui o luna de mers ca sa ajuns la scoala. Si stiam asa de bine lectiile pentru azi!

- Stai putin, Mihaita, nu deznadajdui, ca mai sunt si eu pe aici, l-a incurajat Dorel. Crezi ca am uitat ca tu m-ai salvat lectia trecuta la istorie, cand mi-ai suflat? Am sa te iau cu mine.

- Ufff! Bine ca scap de prostanacii astia, a rasuflat Mihai si a sarit pe umarul lui Dorel. Ai sa vezi ca n-o sa-ti para rau ca m-ai luat. Am sa ma ascund in gulerul hainei tale si am sa-ti suflu tot ce nu stii.

Si asa au ajuns cei doi la scoala din tara viselor, care, dupa aspect, era aidoma oricarei scoli.

Ce s-a petrecut dupa aceea in scoala din Tara viselor nu prea-I place lui Dorel sa-si aminteasca.

Dar pot sa va spun eu ca, dupa ce a sunat de iesire in prima recreatie, copiii au dat buzna in curte, rostogolind prin aer si inghiontind cu pumnii lor mici un balon rosu, ce avea chipul si asemanarea eroului nostru.

Pe fata de cauciuc subtire a acestei momai se putea citi o prosteasca multumire de sine, iar la capatul sforii cu care era legat se zbatea, azvarlit incolo si incoace, un baietel cat o gamalie de ac, ce zbiera cat il tinea gura.

Dar nimeni nu-l auzea, din pricina rasetelor si chiotelor ce se ridicau pana la cer.