Palatul fermecat - Legendele Olimpului

S-a scurs o săptămână... o lună... sau un an... şi, precum hărăzise zeul iubirii, Eros, flăcăii ce-nainte nu conteneau s-o ceară de nevastă, acum o priveau reci. Parcă vedeau o piatră, o marmură cioplită cu mare iscusinţă de-un sculptor cu renume şi, totuşi, fără viaţă şi fără de simţire. 

Părinţii mândrei fete erau nedumeriţi, căci celelalte fete, surorile mai mari, găsiseră miri vrednici. De, cam bătrâni, nu-i vorbă, dar totuşi nişte miri de rang înalt: doi regi.

Ce bucurie mare ar fi avut părinţii, dacă şi-a treia fiică şi-ar fi găsit un rost. Atâta doar că nimeni nu mai călca palatul în chip de peţitor...

Atunci, bătrânul rege s-a dus la un oracol, să-ntrebe pe Apolo ce are de făcut. Apolo i-a răspuns, prin preoţii din templu:

- Nu mai spera, tu, rege, ca ginere, un om. O fiinţă fără seamăn, un monstru rău şi crud, ce zboară prin văzduhuri, purtând cu sine focul şi-o armă ucigaşă, de care însuşi Zeus se teme uneori, va fi bărbatul fetei. Deci du-o pe Psiheea în vârful unui munte şi las-o părăsită, ca monstrul să-şi ia prada, şi nu-ncerca, bătrâne, să te împotriveşti poruncii zeilor, căci vei fi osândit...

Vă-nchipuiţi ce-adâncă, ce neagră întristare l-a cuprins pe bătrânul părinte al Psiheei. Dar nu-ndrăznea sărmanul să calce-o hotărâre pe care o luau zeii. Şi-n ziua hotărâtă, într-un cortegiu jalnic - de moarte, nu de nuntă - regele şi regina au dus-o pe Psiheea pe vârful unui munte. Aici au părăsit-o, cum poruncise zeul, şi s-au întors acasă, cu vaiete cumplite, ştiind că lasă fata drept pradă unui monstru.

Rămasă singurică, prinţesa sta cu spaimă şi tremura ca frunza când vine vijelia, tot aşteptând pe monstru să vină să o-nhaţe...

Deodată dânsa simte că bate-o adiere... Vântul de-apus, Zefirul, o luase pe copilă pe aripile lui, s-o ducă peste piscuri, în locuri neştiute de oameni până-atunci, lăsând-o-ntr-o poiană cu ierburi ca mătasea şi flori îmbălsămate, în preajmă dă cu ochii de un palat măreţ.

Păşind fata cu frică, pe o potecă-ngustă, pătrunde în palat, şi-acolo - ce să vadă? O boltă minunată, sculptată cu migală în lemn scump de lămâi, şi-n fildeş, şi-n aramă.

Coloanele înalte, care o susţineau, erau turnate-n aur. Şi mii de animale - părând însufleţite - făcute din argint, împodobeau pereţii, în vreme ce podeaua părea ca înstelată cu mii de nestemate, mărgăritare albe, cu luciu stins, rubine, focoase diamante şi alte multe pietre, puse în mozaic şi-nchipuind din ele figuri parcă pictate.

Fata privea uimită, păşind tot mai departe, pe scări monumentale, prin încăperi, în care erau îngrămădite comori nemăsurate de aur, pietre scumpe, veşminte şi podoabe.

O fiinţă nevăzută, călăuzindu-i paşii, îi glăsuia copilei:

- Tot ce zăreşti în juru-ţi, frumoasa mea stăpână, să ştii că e al tău. Poţi da orice poruncă. Poţi spune orice voie. De vrei, poftim, te-aşteaptă o baie minunată, ce-o să te răcorească după atâta zbucium...

Psiheea nu adastă prea multă îmbiere şi se cufundă-n baie...

Ce bine e în apa fierbinte, în care sclave cu chipuri nevăzute au picurat esenţe plăcut mirositoare!

Şi-o masă-mbelşugată, vinuri întăritoare, dulciuri, fructe gustoase: rodii, chitre, naramze îi sunt întinse-n faţă.

După ce se-ospătează, Psiheea e condusă într-o-ncăpere mică, tăcută, primitoare, cu pat curat şi alb, cu aşternuturi moi.

Fiinţele nevăzute o culcă pe fecioară în acest pat de aur şi suflă în făclia ce pâlpâia alături.

- Dormi fără nicio grijă, îi spune iar o voce. Soţul tău o să vină şi-o să te-mbrăţişeze prin somn, copilă dragă. Să nu ai nici o teamă. I-e blândă sărutarea. Dar să nu-ncerci să-l vezi, căci te pândesc primejdii.

Se ivesc cele două surori. Astfel s-a scurs şi noaptea. A mai trecut o zi. Şi altele pe urmă...

Psiheea devenise soţia unei fiinţe ce venea numai noaptea, şi-n zori - când prima rază se strecura-n cămară - dispărea fără urmă.

Nu ştia cum arată, nu ştia cum îl cheamă, de are înfăţişare frumoasă sau de monstru.

în timpul zilei, fata se răsfăţa în voie prin multele-ncăperi ce le avea palatul, ori cobora-n poiană. N-avea decât să-şi spună dorinţa cea mai mică şi totul se-mplinea. Coruri, muzici alese îi desfătau auzul! Dar nu vedea pe nimeni. Vorbea numai cu umbre. Se hârjonea cu ele, fugind printr-o pădure, culegând flori fi fructe sau dănţuind mereu...

Neobosită, vremea curgea pe nevăzute făgaşe, ca-nainte.

Dar într-o zi, când fata ieşi ca să se plimbe pe munte, prin poiene, a auzit din vale nişte voci cunoscute. A stat puţin pe gânduri. Cine să fie oare? A!... da!... Sunt ele, surorile mai mari. O strigă şi o caută:

- Psiheea, unde eşti? Regele, tatăl nostru, trimisu-ne-a pe noi să te căutăm, surioară, căci el şi cu regina s-au ferecat în casă... Nu vor să vadă cerul şi nici lumina zilei, cât timp nu pot să afle nimic de soarta ta...

Psiheea le aude şi-ar vrea să le răspundă, dar fiinţele din preajmă îi poruncesc să tacă. O vorbă să nu spună. Intâi să-i ceară voie slăvitului ei soţ.

Cu cîtă nerăbdare aşteaptă dânsa noaptea! Iar când soţul soseşte, ea plânge şi-l dezmiardă, şi-l roagă, stăruieşte. Până ce el, în fine, se-nduplecă, îngăduie ca-n ziua următoare Zefirul să aducă acolo, în palat, pe cele două fete, care umblau prin munte, căutând-o pe Psiheea.

Mai înainte-i spune:

- Ştiu că surorile or să te sfătuiască lucruri nechibzuite. Nu le da ascultare. Mai ales nu uita că, orice-ar fi pe lume, să nu-ncerci să mă vezi...

- Am să-ţi împlinesc voia. Să nu ai nicio teamă! îi răspunde Psiheea. Toate vor fi, stăpâne, aşa precum doreşti...