Piticuta si printul

Va oferim spre lectura povestea populara „Piticuta”.

Piticuta era o fetita mica si dragalasa. Micul ei palat era asezat pe malul unei ape, unde Piticuta traia fericita, zburdand toata ziua, incoace si incolo. Toate din jurul ei o iubeau si se intreceau, care de care, sa-i faca viata mai placuta.

Asa, privighetorile o sculau din somn in cantecele lor, fluturii zburdau prin parul ei negru, iar florile se intreceau, care sa-i dea din parfumul lor. Si asa traia ea fericita, iar la miezu lnoptii, cand zanele se adunau in poiana de crini, ea era nelipsita. Aici, zanele tineau sfat, povestind, cantand si jucand. In cantecele or totul parea o minune, o vraja!

Piticuta, in cumea fericirii, se suia pe o floare de nufar, apoi, cantand si jucandu-se printre petalele nufarului, pleca dupa zanele ei iubite, caci am uitat sa va spun ca regina zanelor era nasa Piticutei. In zorii zilei, cand obosite de atata joaca, plecau cu toate spre palatele lor, Piticuta pleca si ea spre al sau. Palatul Piticutei era in adevar un palat de toata frumusetea, cu camere poleite numai in aur, toate lucrurile din ele erau numai din aur si pietre pretioase, iar asternuturile numai din matase.

In loc de lampa, pe tavan erau rubine si diamante, care prin sclipirea lor ii dadeau lumina. Si astfel isi petrecea ea viata numai in bucurie si voie buna, cand intr-o zi ce-i fu dat sa-i vada ochii? Prin padure se auzeau sunete si latraturi de caini, glasuri de oameni si mare zarva, care se apropia din ce in ce.

Pe Piticuta o apuca o frica foarte mare si se grabi sa se ascunda in micutul ei palat. Cand deodata trecu pe acolo printul care venise la vanatoare. Piticuta ramase cu ochii mari deschisi de uimire la frumosul print cu ochii verzi si parul balai. El trecu mai departe, fara sa o vada, caci dupa cum stim, era foarte mica. Din clipa aceea s-a petrecut ceva foarte ciudat in sufletul piticutei. Nu se mai simtea bine, ci ratacea toata ziua prin padure, iar la poiana zanelor nu se mai ducea. Erau mereu trista si cu gandul la frumosul visurilor ei.

Zanele, vazand ca Piticuta nu mai vine seri de-a randul la poiana de crini, au tinut sfat si au hotarat sa trimita o solie de flori, in cap cu zana lor si regele piticilor, ca s-o cheme! In seara urmatoare, cand a sosit si Piticuta, zanele nu au stiut ce sa creada, ce s-a putut intampla cu mica lor Piticuta. Dupa ce ea le povesti cele petrecute, toate au ramas intr-o tacere adanca, pe care a rupt-o zana cea mare, nasa ei, si-i zise: “Scumpa mea fetita, azi trebuie sa afli ce pana acum n-ai stiut, si anume, ca tu esti o fata de imparat si ai fost vrajita de un mare vrajitor, pentru ca n-ai vrut sa te mariti cu el si sa ramai asa, pana ce un print iti va trece in deget inelul sau. Poate ca vraja o sa se sfarseasca in curand, dar trebuie sa ai rabdare.”

Spre ziua, cand toate s-au despartit, au mangaiat-o si i-au spus cuvinte de incurajare. Ea a plecat mai trista si mai amarata decat venise, gandindu-se ca printul nu are s-o vada niciodata, ea fiind asa de mica. Dar soarta a hotarat intr-altfel. Si in una din zile, cand a pierdut orice speranta si era foarte trista, s-a dus la malul apei si s-a asezat pe o foare de nufar, uitandu-se cum curge apa la vale.

Cand, deodata, ce a vazut? Frumosul print era aproape de ea. Vazandu-o, a dat un strigat, apoi placandu-se, o lua cu nufar cu tot si o aseza in palma. Tot privind-o, nu se mai satura de frumusetea si gingasia ei.

Dorind sa-i lasa o amintire, i-a trecut in degetul ei micut, inelul sau. Dar, Doamne, ce minune! In locul micii fapturi a rasarit ca din pamant o fecioara de toata frumusetea, imbracata in haine de aur si pe cap cu o coronita de aur.

In culmea fericirii, printul o lua pe calul sau si a mers cu ea la palat. Dupa cateva zile a facut o nunta ca in basme, iar zana cea mare le-a fost nasa.