Poiana Sihastriei Rarau

Pe la mijlocul drumului intre Campulung si varful Raraului se afla ascunsa si de nu stii de mai inaitne unde, nici n-o bagi de seama, o poienita careia ii zice Poiana Sihastriei.

Nu-ti vine prea greu sa intelegi de ce-i spun astfel. Intrand in luminisul ei, mai intr-o parte zaresti indata un stalp de piatra cu cruce si poti duce gandul spre vremea cand aici ar fi fost o manastire.

Unde nu-s asemenea semne de retragere a unora din fata ochiului lumii spre desisuri de codri din cine stie ce pricini? Numai ca asta-i locul manastirii pe care a facut-o Petru Rares la poalele muntelui ce avea sa-i poarte numele din acel an 1541, cand trecuse cu doamna sa, de nevoie, pe aceste meleaguri.

Eu n-am de gand sa-ti povestesc acum nici despre felul cum a fost facuta manastirea, nici despre cei care au crezut ca se pot izbavi de relele lumii la fum de lumanare, ci iti voi aduce aminte cate ceva despre istoria ei de pe urma, cand a fost sa nu mai ramaie decat semnul acesta de piatra cioplita.

Numai ca am o rugaminte: mai intai sa strangem hartiile si cutiile de conserve din jurul stalpului si sa curatam oleaca bancuta aceasta innegrita de trecerea necurmata a vremii.

… … …

Clopotul de la poarta manastirii batea subtire amestecandu-si in departare sunetul cu vuietul cetinii si freamatul frunzei ori pierzandu-se in susurul Izvorului Alb.

Cand popa Gheorghe ostenea, incepea sa traga de funie popa Simion. Trecusera la mijloc cateva zile bune de cand nici unul nu mai mancase si nu mai pusese capul jos, tinand-o in post si rugaciune. Glasul ascutit al clopotului nu mai contenea. Batea intruna, trebuia pana la urma sa-l auda cineva. Iar popa Gheorghe si popa Simion trageau neincetat de funia roasa de mainile lor sangerii.

Oamenii parca nu-si mai cautau de drum, desi s-ar fi cuvenit sa-l faca pana la tarlele lor de pe culmea Raraului. Se smintisera treburile din locul lor. Turcul, facand pace cu neamtul si fara a intreba pe cei ce s-ar fi cuvenit sa fie itnrebati, vandu partea de nord a Moldovei Austriei. Anul se rotunjea: 1775.

Printre primii care s-a intamplat sa auda de acestea se nimeri a fi popa Gheorghe. Nu era el chiar popa, dar asa i-a mers vestea.

Acum tragea impreuna cu fratele sau clopotul, aducandu-si aminte cum n-a putut cand a aflat nenorocirea sa graiasca cu nimeni, ci a luat-o la fuga spre schit cat a putut de degraba. Abia acolo a prins a vorbi, asa cum facea si acuma, si asta de cateva zile fara oprire. Trebuia sa auda pana la urma cineva.

Popa Gheorghe si popa Simion innebunisera.

Numai ca atunci cand a venit primul cioban si nu mult dup asta au aparut si ceilalti, nimeni n-a bagat de seama ce s-a putut intampla. Au stat in ocolul stramt al manastirii toti poporenii cu capetele plecate plangand.

De la o vreme, glasul subtire al clopotului tacu. Atunci cuvanta vornicul Sabie:

- Fratilor, sa ducem manastirea, ca nu-i mare lucru pentru cati suntei aicea de fata, de partea celalalta a Raraului, sa ramaie a Moldovei peste veac, pana a trece ceasul de cumpana.

Si asa facura: in doua zile manastirea era iarasi cladita pe partea dinspre apa Bistritei a muntelui, in locul ce se numeste astazi Chiril de la un om intelept care traia acolo si la care mergeau muntenii sa-l intrebe despre rosturile lumii.

- Unde mergi? il intrebai pe cate unul.

- La Chiril.

Si in felul acesta Chiril n-a mai murit niciodata. Aici, in acest loc glasul clopotului prinse iarasi sa sune, amestecandu-si zvonul in departare cu vuietul cetinii, cu fosnetul frunzelor din Tara Fagilor, unindu-se cu tumultul de valuri al Bistritei.

George Bodea – vol. Legendele Raraului