Povestea soriceilor albi

Va oferim spre lectura Povestea soriceilor albi, scrisa de Lia Harsu.

Cica pe soriceii cei albi nu i-a facut Dumnezeu odata cu celelalte dobitoace, ci mult mai tarziu au venit pe lume de pe urma blestemului unei mame.

Mama asta avea 4 fete si 4 baieti, unul mai frumos decat altul, dar zburdalnici cum nu se mai poate si neascultatori tot pe-atat. Ba, pe langa astea, mai erau si lacomi, ca unde gaseau cate ceva de-ale mancarii pus bine la pastrare, tabarau peste ce gaseau si cat ai clipi nici urma nu mai ramanea.

Acu, odata, mama lor le dadu cheia camarii si-i trimise sa-i aduca niste mere si nuci din camara. Astepta ea ce astepta si vazand ca nu mai vin copiii, isi lasa oalele pe foc si da fuga in camara sa vada ce e. Cand, ce-i vazura ochii? Copiii sedeau pe jos si mancau de zor la nuci si mere ca din toata gramada cat pusese femeia pentru iarna la pastrare pentru iarna, nu mai ramasese din nuci decat un morman de coji, iar din mere nici urma.

Femeia se manie atunci si le zise:

- Dar-ar Dumnezeu sa va faceti niste soareci, ca numai soarecii pagubesc asa pe om unde apuca sa se incuibeze.

Dar n-apuca femeia sa-si mantuie bine vorba, ca numai ce se facura din copii niste soareci mici albi, ca si camasutele albe cu care erau imbracati - si fiindca erau incinsi cu bracinar rosu, ochii li se facura rosii ca bracinarul.

Femeia ramase incremenita de spaima, apoi mai venindu-si nitelus in fire, dete sa puie mana pe soricei, dar acestia o zbughira pe usa afara. Soriceii incepura apoi a fugi inspre padure si biata femeie, fiindca o ardea sufletul de bietii ei copilasi, se lua tot in fuga dupa ei.

Fugeau soriceii tot cautand inapoi cu ochisorii lor rosii la femeie, pana ce ajunsera la o scorbura de copac. Aici se oprira, mai cautara odata cu drag la maicuta lor, ca si cand ar fi vrut sa-si ia ramas bun pentru totdeauna, apoi sarira cu totii in scorbura si nu se mai vazura.

Femeia ramase in locul unde se oprise, aproape de copac. A vrut sa se apropie, dar simti picioarele intepenite, a vrut sa intinda mainile, dar le simti amortite, a vrut sa tipe, dar gura ii era inclestata. Si ramase ea asa locului incremenita, tot asteptand sa iasa soriceii din scorbura. Soriceii insa nu se mai ivira si femeia astepta mereu. Si atat a asteptat pana ce se facu stana de piatra.

Soriceii insa iesisera pe alta parte pe sub pamant si nimerira intr-o alta tara unde s-au inmultit ca si soriceii ceilalti.