Povestea unui fluier

Indemnat de copii, badita Mihai incepu a povesti cu glasul lui molcom.

“Eram eu numai de vreo cativa anisori, ce, voi sunteti flacai zdraveni de-o schioapa, de ma prapadea mama la marginea ogorului nostru, ca n-avea cu cine ma lasa. Eram cel mai mare intre cei ce inca nu erau si aveau sa fie mult, cum se cuvine la o casa romaneasca. Scanceam eu cat scanceam, dar de la o vreme trebuia sa o scot altfel la vreun capat si sa tac. Vazand ca nu-i chip s-o-nduplec pe mama, ieseam din scutece sau ce-or fi fost acelea si ma taram in toate partile printre ierburile cele inalte de la marginea araturii. Si batea prin fiarele de iarba vantul, iar eu auzeam cum face iarba in asteptarea toamnei: suiera si-mi era drag s-o ascult.

Mai tarzior, a inceput a ma lua si tata cu el la cosit, iar mie imi placea sa merg in urma lui ca sa aud fasaitul coasei si fosnetul tremurat al ierbii infiorate de lucirea otelului rece si de puterea fierbinte a tatei. In urma ramaneau tijele firelor de iarba peste care vantul trecand le facea sa cante in lunecarea sa neintrerupta.

L-am rugat intr-o zi pe tata sa-mi dea o ramura de soc. Eu am golit-o de miez, apoi am facut dupa pilda vantului. Mare minune! Lemnisorul acela a inceput sa cante. N-avea decat chipul unei tevi de la sucalele mamei, dar canta. Parura ca s-au adunat, cand am inceput a sufla in ritm schimbator si a misca un deget la capatul celalalt al tevii, imprejurul meu toate pasarile ce le cunosc cantatoare ale codrului pe care incepeam a-l cunoaste. Numai ca pasarile ce le cunosc eu ca sunt cantatoare erau de acum gata de plecare catre tarile cele calde.

Eu in iarna aceea mi-am adunat sufletul de dorul lor cantand in tevisoara de soc pe care au auzit ca altii inaintea mea si a tatei o botezasera tilinca.

Cat despre tilinca v-as mai spune o treaba: crescusem de acum marisor si ma gaseam la o nunta privind de pe laturi. Ca la nunta, toate trebuiau sa fie cum se cade pregatite si aproape ca asa ar fi fost, numai ca stateau toti, de parca ar fi fost la inmormantare. Nu se stie care suparasera lautarii, iar aceia plecasera spre a nu se mai intoarce cat i-ai fi rugat si i-au rugat destul. Mirele dadea in boala de necaz. Degeaba rugi in toate partile; nu era nimeni sa cunoasca vreun alt lautar. Atunci mi-a venit asa intr-o doara un gand: numai ce-am sarit gardul si am taiat cu cusatura o ramurica de soc, am potrivit-o cum stiam si-ndata mare a fost iarasi nunta cu veselie, de-au jucat cei de fata mai cu foc decat dinainte, iar mirele a mai prins si el culoare in obraji. Nu va spun ca si-au mai incropit si celitalti tilinci, parca nu stiusera pana in acea clipa ca in mana romanului nostru canta toate cele.

Iar acum, fiindca asta mi se pare ca abia asteptati, sa va spun povestea fluierului meu.

Eram numai de vreo zece anisori. Ma trimite tata odata pana la o stana undeva unde avea oile, sa duc veste grabnica ciobanilor. Si cum mergeam eu cat puteeam de repejor, numai ce vad inaintea mea o namila de urs cat o nenorocire de mare. Eu stau locului, dar ursul nu sta, ci da catre mine mormaind. Abia am reusit, nu stiu ce mi-a dat prin cap, sa-mi misc mana dreapta, s-o duc spre brau, ca pentru ultima oara in viata mea sa cant la fluier, ori poate ca m-am gandit sa tiuie o data tare din el, doar m-am auzi careva.

Dar sa vedeti minune, cand l-am dus la gura, fluierul in loc de tiuit a scos un sunet dulce si subtire, ca un plans de copil. Ridicand pleoalele de pe ochii inlacrimati, vad inaintea mea ursul stand in loc. Am mai cantat o vreme, apoi am pornit-o incetisor catre stana, parandu-mi-se ca ursul adormise. Dar ce crezi? Abia fac cativa pasi ca vad indata namila luandu-se dupa mine. Atunci eu iar am inceput sa cant. Si ursul a stat din nou.

Am pornit-o acum cu spatele inainte, iar ursul, care parca prinsese gust de muzica, incetisor dupa mine. Si-asa, incet-incet am ajuns aproape de stana. Acum trebuia sa fac cumva ca sa pacalesc si l-am aruncat drept langa botul ursului, care l-a prins cu labele de dinainte si l-a dus catre gura incercand sa faca ceea ce ma vazuse pe mine ca facusem.

Cum ursul era ocupat cu incercarea lui de a canta, fiind manios ca nu reuseste, nu m-a vazut cand am tulit-o inspre stana, de unde au iesit inainte-mi dulaii cei mari ai tatei, sa-mi deie scapare. Ursul se intoarse spre intunecimile codrului.

Veti spune ca nu-i asa povestea tuturor fluierelor, dar ea este povestea fluierului meu.”

Unii dintre copiii care au auzit pivestea se spune ca ar fi visat in noaptea care a urmat ca s-au intalnit cu ursul, dar fiecare dintre ei avea asupra-i cate un fluier fermecat.

George Bodea