Praslea, puisorii, nisipul si soarele

Va oferim spre lectura povestirea “Praslea” scrisa de Al. Vergu.

Pentru ca era mic, a fost lasat acasa cu gainile si cu puii de la closti. O vrabie s-a oprit pe streasina cu un fulg in cioc, fulgul a plutit apoi in jos, closca pe prispa, iar un pui, dupa ce inchise un ochi, a sarit sa-l prinda, venind de-a berbeleacul. Baiatul a ras, dar mai apoi isi zise ca puiul a sarit dupa o raza de soare. Cand nu-l auzea nimeni, Praslea canta cu glas subtire in poarta, tropaia pe podet si se uita la soare. Poarta a fost lasata inca de dimineata deschisa. Si atunci, baietelul s-a hotarat sa aduca el soarele in ograda, sa aiba puii lumina si caldura. A luat galetusa, a mers in drum si a adunat cu pumnii pulberea fierinte, a umplut-o si a mers fuga s-o rastoarne in mijlocul ograzii, apoi alta.

Din gramajoare sclipea un ciob, ca un carbune aprins, si Praslea se bucura ca adusese un sambure de soare in ograda. Clostile si puii au si napadit gramajoarele de colb cald si se scaldau in el. Dupa ce a mai adus si alte galetuse a vazut ca ciobul acela nu mai era, sau se gasea tot acolo si nu mai sclipea, baietelul si-a zis ca s-o fi stins, era prea mic sau poate ca l-a inghitit vreun pui. Multe gramajoare se alaturasera, iar Praslea si-a zis ca soarele asternut in drum il adusese in ograda, aproape pe tot, pentru ca atunci cand incepuse sa-l stranga acesta era in dreptul portii, inca pe podet, calca pe el, iar acum mai ramasese doar o bucata din soare, pe coltul gardului. Peste ograda se lasase cusma de umbra a casei, care si-o purta dimineata pe ceafa, la pranz pe o parte, pe la chindie mutata pe cealalta parte, iar spre seara si-o tragea pe ochi. Praslea nici nu baga de seamana cand a si terminat si se pomeni ca se intoarce cu galeata goala, pentru ca in restul de pulbere din drum nu mai era soare. Abia atunci observa el ca s-a intunecat de tot si ca drumul si ograda au devenit la fel. Un lucru insa nu putea pricepe: daca a adus soarele in ograda de ce acesta nu mai lumineaza? Aproape ca nici nu mai putea sa distinga gramajoarele de pulbere si calca pe ele ca pe niste cenusa rece. A inceput sa-i fie frica de ceea ce facuse: coborase noaptea. Gandi ca va trebui acum sa care din nou cu galetusa pulberea pe locul ei. Dar, ostenit, el atipi pe prispa. Se vedea cum aduna cu pumnii colbul, umple galetusa si fuge cu ea s-o rastoarne repede in drum. Bufnitele, cu ochii lor rotunzi, ca niste carbuni aprinsi, rad si tipa la el, dar Praslea era convins ca va drege totul si ca le va goni departe. Si cand ultimele galetuse se pulbere au fost duse din nou in drum, ca prin minune se facu lumina. Mama a sosit de pe prasila, a aprins lampa si a adunat clostile cu pui. Mai apoi a mers la cuptoras si a pus apa la incazit. “Hai copile sa te spal, ii zise, si sa-ti dau alta camasa, curata, ca ai luat tot colbul de pe drum pe tine.”