Univers de copil

A+ R A-


ULIŢA COPILĂRIEI 

de Ionel Teodoreanu

 

ulita copilariei de ionel teodoreanu rezumatI

 

E o umilă şi neştiută uliţă de margine de târg.

Nu răsfaţă ochiul cu mlădieri de râu gătite-n salturi de verdeaţă şi nici nu ispiteşte pasul cu caldarâm sonor. E firavă şi goală: numai pământ şi pietre.

Dau năvală celelalte uiţi, înghesuite una într-alta, cot la cot, s-ajungă mai degrabă la uliţa cea mare, cu pântec de piaţă, căreia îi duc larma grămădită pe tăvi de piatră.

Ea e pustnică. A strâns pios tăcerea aruncată de celelalte uiţi şi s-a dat la o parte de ele. Năzuia poate să iasă din târg, să se îndrume departe, spre munţi: să fie acolo o potecă prin brădet. Dar au părăsit-o puterile la marginea târgului şi s-a lungit la pământ în dreptul bisericii, câtorva căsuţe liniştite, alături de căsuţa bunicilor şi noastră. Acolo a rămas.

... Odinioară, pe meleagurile acestea, stăpânea un sat gospodar. Pe-atunci, uliţele de astăzi erau ale pământului şi se numeau brazde şi frăţeşte vieţuiau, rodind. În satul acela e obârşia târgului, în acele brazde e obîrşia uliţelor - obârşii uitate şi nesocotite.

Acum, uliţele înstrăinate de pământ s-au învrăjbit: se sfădesc între ele, cât le lasă gura căruţelor şi a trăsurilor şi se hărţuiesc, smulgându-şi una alteia smocuri de colb cărunt.

Uliţa mea e paşnică, tăcută. Rareori o tulbură năvala târgului. Prin ea străbat carele cu boi venind de la ţară. Convoiul lui tihnit e o rugăciune murmurată cu buzele ei, şi colbul care le-nsoţeşte e un surâs blajin.

Uliţele de căpetenie ale târgului au slujitorii lor: măturători care le piaptănă, stropitori care le spală, meşteri care le sulimenesc cu smoală şi asfalt.

Ea se slujeşte singură. Îşi toarnă apă de ploaie prin uluce; îşi potriveşte părul cu vrăbii; şi chipul ei firesc e.

Trufaşe de numele lor, celelalte uiţi au silit porţile caselor să li-1 înveţe şi să li-1 rostească statornic. Şi porţile, cu guri de tablă sau de lemn, îl au în toată clipa pe buze.

Ea a şoptit doar casei noastre numele ei. Ploile 1-au şters, poarta 1-a uitat şi ea 1-a uitat.

E o umilă şi neştiută uliţă de margine de târg.

 

II 

Când a venit pe lume fratele meu cel mic, uliţa îl aştepta la poartă. El nu ştia: era aşa de mic!

Căsuţa lui de-atunci era un leagăn alb; palmele mamei erau singura uliţă prin care putea păşi; ochii mamei - singurele ferestre prin care putea privi. Pe-atunci ştia doar să scâncească şi se numea Scâncea-voievod.

A trecut vreme până când, cu mâinile şi cu picioarele, a prins să meargă de-a buşele prin molatica împărăţie a covorului.

Acolo a hoinărit, în voie, în tovărăşia unui mieluşel de lemn potcovit cu rotiţe, bucălat şi fumuriu la trup, ca un strugur de lână. Îl purta prin luncile de ţesături, şi parcă mai degrabă mieluşelul era păstorul, căci el privea doar, iar copilaşul păştea covorul, mozolind.


Acolo s-a rătăcit prin codrul picioarelor de scaune şi de măsuţe, sălaş al urşilor, al lupilor, al tigrilor şi al altor sălbăticiuni de pâslă sau carton.

Acolo a privit cele dintâi păsări şi a ascultat cele dintâi ciripiri: muştele cu bâzâitul lor.

Acolo s-a trudit zădarnic să treacă dealurile taburetelor, pe sub care motanul îşi croia tunel. De câte ori coada motanului, fum alb, n-a încercat pornirea mâniei lui de floare!

Acolo i s-au minunat ochii, privind vântoasa pădure de aur a flăcărilor din sobă potolindu-se, prefăcută în toamnă arămie, moţăind scuturată în rodii de rubin adormind cenuşă.

 

 

III 

Copilăria, iscoditoare ca un copil în faţa uşii care ascunde pomul de Crăciun, se înălţa, în trupul lui, în vârful picioarelor; creştea. Putea urni un scăunel, înhămându-şi toată puterea prin braţe: era întâiul avânt.

Putea, urcându-se pe scăunel, să-şi moaie degetele în gavanosul cu dulceaţă de pe măsuţă, ca mai apoi, după ce şi 1-a supt el, să-1 întindă şi mamei: era întâia dărnicie.

Putea păşi singur prin cerdac: era întâia pribegie.

*

În curând, paşii lui se căzniră prin ogradă ; uliţa îl privea înduioşată pe sub poartă, făcându-i semne cu portiţa: îl chema la ea. El nu putea ajunge până acolo. Supărarea curcanului îl speria ca o furtună; se-nnoura curcanul în pene - el fugea în cerdac.

Purta rochiţă pe atunci şi se numea Puiuţ.

 

 

IV 

Straiele băieţeşti îi fură întâia armură; chivăra de hârtie, întâia coroană; o vargă, întâiul sceptru; şi alungarea curcanului, întâia biruinţă.

În chipul acesta ajunse voievod al ogrăzii: ograda era el. Şi i se supuneau toţi, căci colţii dulăului, care-1 însoţea supus, erau pravilă temeinică şi temută.

Asemeni tuturor voievozilor, a vrut să întreacă hotarele care-i îngrădeau puterea. Astfel a ajuns la portiţă. Uliţa, străjuind în prag, 1-a oprit să-1 întreacă. Era prea mare pentru a se mulţumi cu ograda, dar prea mic pentru a se încumeta pe uliţă. Gata să plângă, s-a aşezat pe prag. Fără să vrea, mâinile lui au cules pietricele de jos, risipindu-le, ciocnindu-le, ascultându-le: erau şăgile şoptite lui de buzele uliii. Şi el a uitat plânsul, şi a îs, şi s-a jucat zile de-a rândul cu buna şi bătrâna uliţă. Era prietenul ei răsfăţat. Ea îi făcea mingi minunate, pe care doar le privea şi săreau: vrăbii. Ea îi înălţa zeie mititele, felurit colorate, care zburau fără de vânt şi se cârmuiau fără de sfoară: fluturi.

Ea îi dăruia mătănii de os întortocheat, care se înşirau singure: melci.

Ea, mânuind mâni nevăzute, le juca umbrele prin văzduh ca pe un zid: ciori.

Ea îi zugrăvea, cu cridă, pe acoperişurile caselor, sate pentru păpuşi: hulubi.

De Crăciun, ea îl aducea din cer, la poarta casei, pe darnicul Moş Crăciun.

De Paşti, ea îi cânta - cu glas tânguitor de clopot - basmul creştin al deniilor, cu blândul Făt-Frumos-Iisus şi cu Dumnezeu.

... În ochii ei de apă, copilul preţui cerul: jucăria lui de mai târziu.

*

Era într-un început de aprilie, într-o dimineaţă acelea care împrejmuiesc pământul, ca un nimb vioriu - capul unui Sfânt-copil.

Uliţa se îmbrăcase cu soare. Copilul şedea în braţele ei.

Îi râdeau ochii, îi râdeau buzele; îi zburda inima în piept, ca un buratec pe iarbă. Uliţa îl învăţase să privească primăvara. Ştia acum că primăvara e o Duminică a pământului şi că florile pomilor sânt drăgălaşe ca surâsul unui copilaş din leagăn; căzute de pe crengi , ele tot râd.

*

Uliţa avea şi un felinar, pripăşit printre rarii ei copaci În fiecare seară, un moşnegel ghebos venea şchiopătând până la felinar; îi vorbea ceva la ureche, ocrotindu-şi vorbele cu mânile, şi felinarul îi răspundea cu o lumină care dăinuia toată noaptea.

Într-o zi, copilul care şedea de la prânz pe uliţă văzu pe moşnegel venind ca de obicei. Asemeni moşnegelului, venit pentru felinar, venise şi Septembrie pentru copaci. Copilul îi ştia numele, dar nu-i ştia rostul.

A doua zi, felinarul era stins, copacii aprinşi. Ochii copilului nu se dumereau. Chibzuia el: ,,O fi vorbit oare moşnegelul şi copacilor? Dar de ce ard ziua?”

Şi uliţa l-a învăţat că toamna e o lumină blîndă, aprinsă de copaci, să fie candelă de veghe pământului trudit.

*

„Papaie! Papaie!”

Bunicul venea spre casă. Copilul îi zărise, de departe,. punga de hârtie - pe care bunicul uitase s-o ascundă din vreme - şi o luase la goană înspre el. Era gata-gata să-i sară în braţe, când se împiedică de o piatră şi căzu. Bunicul, deschizând braţele să-1 prindă, scăpă jos punga din mână. Copilul, cu obrajii colbăiţi, cu ochii înlăcrimaţi, începu să scîncească : ,,Papaie, mi-o ieşit un cucui” ... Când se aplecă să-l ridice, să-l mângâie, bunicul îl văzu râzând: uliţa îl împăcase, dăruindu-i cireşie risipite din punga adusă de bunic.

 

  

V

Când 1-au trimis părinţii la învăţătură, uliţa l-a întovărăşit până la colţ; mai mult nu putea. De acolo 1-a privit o clipă şi s-a întors spre casă, lăsîndu-1 singur.

Paşii lui se sfiiau pe celelalte uliţe; ochii îi erau uluiţi de vălmăşeală, urechile asurzite de larmă; sufletul, înfricoşat.

Şi sufletul, fără să-i ceară încuviinţarea, s-a furişat acasă.

Când s-a deşteptat din toropeala de care fusese cuprins, trupul îi îngheţase pe o bancă, sufletul îi era departe, în braţele uliţei.

*

La şcoală, îşi strânse prieteni mici ca şi el şi-i aduse la joacă pe uliţa lui ; era aşa de prielnică!

De atunci, uliţa se înavuţi cu o droaie de copii, care de care mai golaşi, mai zdrenţăroşi, mai zburdalnici. Iar el, căpetenia lor, odrasla uliţei, urmând îndemnul ei le îndrumă joaca spre casa părintească, ferind-o de a se irosi pe uliţe străine.

În fiecare zi, cozonacii şi dulceţurile casei piereau în gurile flămânde, care năpădiseră ograda, ca vrăbiile. Mama şi bunica erau măgulite văzând atâta voioşie în oastea odorului, şi o răsplăteau cu ce avea mai bun cămara.

Acum, pe uliţă râurea veselia gureşă ca un pârâu în matca lui; şi uliţa o dăruia căsuţei.

Şi nu râvnea nimic alt copilul, decât ce avea: o casă cu părinţi şi cu bunici; o uliţă cu joacă şi cu jucării.

*

Uneori numai pe înserate, cînd rămînea singur, ascultând şuierele trenurilor străpungând slăvile, ca nişte plopi sonori, îi pierea zburdălnicia. Atunci uita de uliţă, deşi alături de ea. Dorea ceva: nu ştia ce.

Copilăria lui creştea spre viaţă, ca zborul unei ciocârlii spre soare.

 

 

VI

Isprăvise liceul.

De mult nu mai şedea în braţele uliţei, de mult nu se mai juca pe ea. Era mare. Acum păşea pe uliţă, şi atît: drumeţ.

Dorul de pribegie zvâcnea în el ca avântul mării în pânzele unui însufleţit catarg îngândurându-i ochii, bombănindu-i fruntea, fluturându-i visurile, aplecându-i tinereţea spre viaţă.

În mersul ei spre casa noastră, uliţa nu mai avea tovarăş: era o albie secată.

 

 

VII

Urma să plece în ţară străină, să-şi întregească mintea, să se călească. Dorul de pribegie i se-mplinea. „Eşti bărbat de-acum”, îi spuneau părinţii. „Tot copil eşti, măi băieţelule!” oftau bunicii.

Era în ajunul plecării. Lăsase pe mama să-i rânduiască lucrurile şi ieşise afară să-şi răcorească fruntea în largul vântului.


Zburau cocorii goniţi de toamnă, gonind. Cădeau frunzele prea grele de aur pentru istovul crengilor. Apunea soarele, prea greu de lumină pentru creanga zării.

Îl purtară paşii spre poartă. Ajuns acolo, îşi sprijini coatele de poartă, îşi cuprinse capul în palme.

Era atâta povară în falnica bucurie care-i umplea sufletul, de-i părea că palmele lui sprijineau un soare de asfinţit. Şi sufletu-i cânta de nădejdi, ca cerul toamnei de cocori.

Se însera. Prin faţa lui, moşnegelul felinarului trecu descoperindu-se: „Drum bun, cuconaşule! Să te întorci cu bine!”

Surse înduioşat moşnegelului: „Să te găsesc sănătos, moş Neculai!” ...

Se înserase de-a binele. Deodată se trezi faţă în faţă cu bunicul, care se întorcea acasă. Nu-l auzise venind; tresări. Un scâncet scârţâitor: portiţa. Bunicul îl privi lung, oftând: „Pleci mâni, măi băieţelule ...”. I se strânse inima …

Răsăritul lunii îl prinse tot la portiţă. Se apropiau paşi grăbiţi: era tata. Iarăşi scâncetul scârţâitor ... Tata intră, îl dezmierdă cu privirea, cu mînile: ,,Te duci de-acum, măi băiete ...” I se umeziră ochii.

 

Rămase la portiţă, cu ochii înlăcrimaţi. Uitase de uliţă şi ea îi vorbise : „Vezi! Toţi vin spre casă, numai tu te duci!”. În lumina lunii o pietricică, zărită printr-o lacrimă, sclipea ca o lacrimă.

 

Şi trupul lui, fără să vrea, se plecă. Şi mîinile lui fără să vrea, se opriră deasupra uliţii, în locul unde, odinioară, abia ajungea creştetul copilului prea mic să se încumete pe uliţă.

Şi sufletul lui dezmierdă prin noapte, jos, aproape de pămînt, capul unui copil care plîngea: copilăria lui.

 

VIII

Plecase de mult.

Bătrâna noastră bucătăreasă vorbea la portiţă cu bucătăreasa vecinilor : „Dragul lui băiat! O plâns cuconiţa de bucurie, cînd o primit scrisoarea cu portretul lui. Să vezi ce mîndreţe de flăcău s-o făcut !”

Uliţa asculta.

 

IX

Veni războiul.

Zile şi zile de-a rîndul, maşini ferecate, copite de cai, cântece şi chiote, goarne şi fanfare, răcnete şi sudălmi sfărmară şi pîngăriră tihna uliţii. Se scofîlcea văzînd cu ochii, ca un obraz bolnav - prăpădită.

 

X

Ieşiseră credincioşii de la denii, din biserica uliţii.

Bucătăreasa noastră şi cu moş Neculai, fanaragiul, mai zăboviră puţin în prag.

- Mamă Mario! Ce veşti mai aveţi de la copil?

- Ei, moş Neculai! L-o prins pacostea asta de război şi o intrat acolo la oaste!

- I-auzi !

- Doamne-doamne! Ce pustiu de gând l-o mânat să se suie în maşinile cele care zboară pe sus? Sărăcuţ de el!

- Să-i ajute Dumnezeu, mamă ario!

- Să-i ajute, moş Neculai, că amarnic mai plânge cuconiţa!

În lumina lunii, uliţa se făcuse albă, albă.

Paşii bătrânilor răsunară ca bătăi grele de inimă amărâtă ...

 

XI

Toi de noapte cărunţită de lună.

Prin fereastra deschisă de la odaia părinţilor se zărea capul mamei aplecat pe măsuţă : scria copilului.

Desigur că, în aceeaşi clipă, copilul, cu capul aplecat pe genunchi, scria mamei dintr-o cazarmă, adormită, sau de pe un câmp de luptă, potolit.

Prin noapte ţârâiau greierii.

Şi uliţa asculta, în ţârâitul greierilor, ecoul plângător al celor două peniţe, atât de îndepărtate, scârţâind două doruri risipite în nemărginirea nopţii.

 

XII

Piuiau cuiburile pe sub streşini. Un cer de primăvară plutea învolt pe apele aurii ale văzduhului, atât de uşor că l-ai fi spulberat cu o suflare dinadins.

Vântul, dezmierdat de soare, se alinta cald, fumegând de flori prin pomii albi.

Bunicul, aşezat pe o bancă, îşi ştergea ochii cu o mână tremurătoare. O vedenie îi înlăcrimase: ochii copilulul, răsărind încercănaţi în sufletul lui - ca două zorele pe un zid năruit.

 

XIII

Vestea se prăbuşi în noi ca o ciocîrlie fulgerată de soare; la fel pierise copilul, între străini.

Uliţa ştiu. Căci peste puţin, poarta ogrăzii s-a deschis larg, aşa cum deschide bocetul o gură de om. Bunicul, în coşciug, îşi urma nepotul.

Curând, cei rămaşi, părăseam căsuţa; fugeam de acolo.

 

XIV

Trecu vremea, trecu ...

Şi într-o zi, eu - cel sortit să fiu cel de pe urmă din copiii de odinioară - m-am pornit pe uliţa părăsită, să împărtăşim împreună spovedaniile unui trecut atât de scump nouă. Şi n-am găsit-o!

O viaţă întreagă o ştiusem de veghe la poarta casei; acum nu mai era, Plecase după morminte.

Şi-n locul ei era o altă uliţă, pe braţele căreia râdeau alţi copii ...

 

 

Addthis

Articole asemanatoare mai noi:
Articole asemanatoare mai vechi:

Ne gasiti pe ...

Planse de colorat cu mielusei

Planse de colorat cu mielusei

Planse de colorat cu mielusei   Va oferim cele mai frumoase desene si planse de colorat cu mielusei / miei! Unele dintre acestea sunt in spiritual sarbatorii de Paste, iar altele in...

Poezii de 1 Martie Martisor

Poezii de 1 Martie Martisor

Poezii de 1 Martie - Martisor   Poezii si versuri de 1 Martie - Martisor care transmit mesajul tulburator al sosirii primaverii, al renasterii naturii si al renasterii sperantei.     Martisor   Din albul fulgilor...

Psiheea il pierde pe Eros Lege…

Psiheea il pierde pe Eros Legendele Olimpului

Psiheea îl pierde pe Eros - Legendele Olimpului   În ziua următoare, Zefirul se porneşte pe văi şi, dintr-o dată, vede pe cele două surori ale Psiheei. Le-aduce la palat, pe aripile...

Felicitari romantice animate d…

Felicitari romantice animate de toamna

Felicitari romantice animate de toamna   Toamna ne predispune la visare, la melancolie. E un anotimp al contrastelor. Imagini feerice se succed: alai de frunze colorate, amurguri sangerii, ploi si vant, soare...

Deviatiile coloanei vertebrale…

Deviatiile coloanei vertebrale la copii II

Deviatiile coloanei vertebrale la copii II Cel mai frecvent (80% din cazuri), se intalnesc scoliozele idiopatice, de cauza inca necunoscuta. Avand in vedere criteriul varsta, in cadrul scoliozelor idiopatice se distring:...

Avem 94 vizitatori online