Stradivarius si viorile sale

Concertul a luat sfarsit. Solistul, un celebru virtuos al viorii, a daruit publicului, cu minunata sa arta, cateva pagini nepieritoare ale literaturii muzicale din toate timpurile. Melomanii, impresionati inca de interpretare, comenteaza intre ei meritele solistului sau valorile operelor sale. Intr-un cuvant, un concert de neuitat. Si totusi, putini sunt cei care se gandesc la o veriga indispensabila in acest lant complicat care-l leaga pe autor de auditoriul sau: instrumentul, unelta de care s-a servit interpretul pentru a traduce – a recrea, de fapt – mesajul autorului.

La peste un sfert de mileniu de la moartea celui mai faimos constructor de viori din toate timpurile: Antonio Stradivarius. Nascut la Cremona, Italia, in 1644, intr-o familie patriciana, a fost discipolul lui Niccolo Amati, pe atunci – si, fara indoiala, pana azi – unul din cei mai vestiti lutieri.

Stradivarius a inceput sa munceasca pe cont propriu in 1667, desi se cunoaste o vioara iesita din mainile sale in 1666.

Dar instrumentele care l-au facut vestit s-au nascut dupa 1700. Datate 1703-1709 sunt acelea care poarta numele La Poucelle, din care una avea sa-i apartina lui Giovanni Vioti, unul din creatorii scolii moderne de vioara.

Permanentele cautari in perfectionarea desenului, a tratarii esentelor de lemn si a lacurilor au facut ca viorile sale, indeplinind cele mai inalte exigente, sa ajunga a fi, in acelasi timp, opere de o inegalabila frumusete.

Dupa 1770, maestrul a creat cele mai faimoase viori: Boissier (1713), din care una ii apartine spaniolului Pablo de Sarasate; Gillot (1714) si Messiah, un instrument pe care specialistii il considera intruchiparea perfectiunii intre toate cele cunoscute pana acum.

Secretele fabricatiei sale au dat nastere la legende, deoarece nimeni pana azi n-a ajuns sa le cunoasca; pentru unii, ele constau, in primul rnad, in alegerea si tratarea adecvata a lemnului; pentru altii, lacurile. Si totusi, in timp ce toate instrumentele create de catre om s-au perfectionat cu ajutorul stiintei si tehnicilor moderne, nimeni n-a reusit inca sa le intreaca pe cele construite de Stradivarius; nici macar Francesco si Homobono – singurii dintre cei 11 fii care au lucrat cu el, supravietuindu-i doar sase ani – n-au putut mentine enormul prestigiu al parintelui lor.

In 1746, manufacura din Cremona a trecut in proprietatea unui oarecare Betgonzi, iar, la aproape patru decenii dupa disparitia marelui maestru, mostenitorii au cedat instrumentarul si desenele contelui Cozio de Salabue, pentru a ajunge, apoi, in posesia marchizului Dalla Valle, originar din Torino, Muzeul Conservatorului din Paris pastreaza o parte din acest instrumentar si din desene.

Din cele cateva sute de viori construite de catre Stradivarius in lunga sa viata (93 de ani) multe s-au pierdut sau sunt cu grija pastrate in colectii particulare; altele se afla in muzee (cea din casa in care s-a nascut Niccolo Paganini, spre exemplu) si, in sfarsit, putine doar ne mai delecteaza auzul, in mainile unor mari virtuozi.

Legendele raman adesea legende: dar, la doua secole si jumatate dupa moartea sa, viorile lutierului din Cremona continua sa sfideze progresul, care inca nu le-a putut depasi, marcand, fara indoiala, culmea unei arte care si-a aflat centrul in celebra, de atunci, asezare din Lombardia.