Sufletul, ouale si puisorii

Sufletul din trupul omenesc este asemeni unui puisor ascuns in coaja unui ou. Daca, printr-un mijloc oarecare, puisorului din launtru i s-ar da de stire ca dincolo de coaja lui se intinde o lume nesfarsita, cu flori de tot felul, cu ape si coline fermecatoare; daca i s-ar spune ca toate acele lucruri sunt frumoase si ca in aceasta lume vietuiesc si parintii lui si va locui si el … daca i s-ar spune ca va scapa si el odata din inchisoarea oului si va vedea aceste lucruri, el n-ar intelege nimic si n-ar crede ceea ce i s-ar povesti.

Daca i-ati spune ca intr-o zi va vedea cu ochii lui micuti toata lumea aceasta si ca va colinda in zbor cu plapandele lui aripi tot vazduhul acestei lumi, el nu va crede; nicio dovada nu l-ar putea incredinta.

Tot asa, multi oameni nu cred in viata viitoare, si in Dumnezeu, pentru ca ei nu le pot vedea in timpul cat sunt si ei in invelisul de lut al trupului.

Inchipuirea lor, ca si aripile plapande ale puiului, nu se poate avanta dincolo de granitele judecatii lor; ei nu pot vedea cu ochii lor de tina lucrurile vesnice si nestricatoare pe care Dumnezeu le pregateste pentru multi iubitii sai fii. (Isaia 64,3; 65, 17)

Daca puiul din nou ar zice ca nu mai este nimic afara de coaja sa, mama lui i-ar raspunde: “Vorbesti prostii, caci eu nu vad nimic din toate acestea”, ar raspunde puiul, dar indata ce s-a spart coaja, s-a putut incredinta despre cele ce i-a spus mama sa.

Si noi suntem inchisi in coaja lutului si nu vedem cerul si iadul. Nu putem vedea lucrurile vietii vesnice. Dar intr-o zi coaja se va sparge si atunci le vom vedea.

Starea sufletului in trup e asemanatoare si in alt punct de vedere aceleia a puisorului inchis in coaja oului. Ca sa se zamisleasca pentru viata vesnica, sufletul trebuie sa fie incalzit de Sfantul Duh, dupa cum puiul e incalzit de maica lui caci altfel sufletul ar fi in primejdia de a fi pierdut pentru totdeauna.

Omul, faptura marginita, are nevoie de credinta ca se poate inalta la tainele lui Dumnezeu celui nemarginit.

E cu neputinta mintii marginite a omului sa patrunda in adancimile tainelor lui Dumnezeu cu slabele mijloace pe care le are la indemana, dupa acum cu neputinta ii este si furnicii sa impinga zavoarele unei porti de fier cu bietele ei picioare.

Aici pe pamant, viata e supusa nimicirii si mortii, dar cand aceasta viata se atinge de Dumnezeu cel nemuritor, izvorul vietii vesnice, aceasta viata ajunge ea insasi vesnica.

“Eu le dau lor viata vesnica si nu vor pieri in veac si nimeni nu-i va rapi pe ei din mana mea”. (Ioan 10, 28)

Tr. Dr. Gr. Cristescu si I. Trifa