Arborele cerului

Va oferim spre lectura povestea “Arborele cerului” ce provine din Kenya.

Traia odata, intr-un craal, o fata frumoasa si harnica pe care o chema Chicialundu. Intr-o zi, in timp ce taia iarba pentru vitele parintilor ei, fata, din nebagare de seama, cazu intr-o groapa adanca pe care n-o vazuse, caci era acoperita cu verdeata. Prietenele care o insotisera o auzira strigand, mai intai deslusit, din rasputeri, apoi mai slab si tot mai slab, pana cand sunetul glasului ei se pierdu in murmurul vantului printre ierburi.

Pasamite, prabusindu-se in adancuri, fata trecuse prin cele trei taramuri ale mortii si tarziu se oprise in ultimul, cel din care pamantenii nu se mai intorc, nici sa-i vada pe cei vii. In clipa cand fata ajunsese la locul acela, rasarise din groapa care-o inghitise o planta tanara, pe care mama fetei o stropea mereu cu lacrimi multe. Crestea vazand cu ochii si arunca in jur o umbra racoroasa, de care se bucurau tinerii pastori, care plecau cu vitele la iarba.

Din cand in cand, seara, ori li se parea, ori intr-adevar se auzea un glas dulce de fata, cand vantul se juca printre crengile arborelui? Asa cel putin credea mama copilei, care nu contenea sa vina zilnic la poalele arborelui.

- Draga mea, copila mea, soptea ea si privea in sus cerul si i se parea ca vede departe, dincolo de crengile tremuratoare incarcate cu flori parfumate, nesfarsita imparatie a lui Vahun.

- Oare acolo esti, frumoasa mea, copila mea, sau jos de tot in negurosul taram al mortilor?

Unul dintre pastorii vitelor din craalul lor o asculta tacut, in timp ce se odihnea la umbra arborelui. In fiece zi el afla cate ceva nou despre fata dusa din lumea pamanteana. Dupa ce pleca mama Chicialundei, tanarul se urca in arbore, pana sus, sus de tot, unde incepeau norii si imparatia lui Vahun, marele zeu. Vantul se juca printre ramuri, iar frunzele lucioase si catifelate ii mangaiau si-i racoreau obrajii.

- Chicialundu, se trezi tanarul soptind, Chicialundu, unde esti?

- Aici, aici, pretutindeni langa tine, murmura parca frunzisul arborelui, unduindu-si ramurile in jurul tanarului. Acesta incerca sa si-o aminteasca pe Chicialundu, asa cum o vazuse in viata, cand se jucau cu totii pe malul raului, in padure, la sarbatori. Cu cat se gandea mai mult la ea, cu atat fata ii aparea mai vie, mai plina de farmec. Si daca intr-adevar nu cazuse in taramul subpamantean si o putea gasi acolo sus in imparatia lui Vahun? Poate ca zburase din imparatia fara intoarcere si acum era departe.

Intr-o buna zi, tanarul pastor incepu din nou urcusul spre varful arborelui. Incet, fara sa se grabeasca, ca un om care stie ca-l asteapta un drum lung. Nu ajunsese nimeni vreodata in varf. Dincolo de coroana stufoasa nu stia nimeni ce e.

Tanarul nu s-a mai intors niciodata si oamenii au povestit vreme indelungata ca a trecut dincolo de imparatia lui Vahun, dincolo de nori, ca sa o gaseasca pe Chicialundu.