Cu mingea de Otilia Cazimir

Stam amandoua de vorba cu o buturuga, in marginea padurii. Chita pare ostenita.

- Azi a spalat lana, zice.

- Cine-a spalat lana?

- Ele ... si amarnic m-au mai foit!

“Ele” sunt maicile. Cand e suparata, Chita nu le spune pe nume.

Din padure coboara Fraulein Elsa cu Minica. Nemtoaica merge inainte, grabita, teapana si incruntata. Fetita abia se tine dupa ea, ducand in mainile e mititele o minge cat un bostan. Se impiedica de-o radacina si mingea, sloboda, o ia in salturi vesele la vale, spre parau.

Dar mai iute decat mingea, zvacneste Chita: a ajutat-o drept pe malul apei si acum o aduce la deal, mangaind-o usurel cu varful degetelor:

- Ca tare-i mandra si ochioasa, draga mamei!

Minica rade si spune nu stiu ce pe limba ei nedeslusita inca. Apuca mingea cu amandoua mainile – si iar o scapa. Chita iar i-o prinde si i-a aduce. Fetita rade tare, in hohote maruntele si dulci, apoi arunca mingea la val, de data asta inadins. Iar Chita alearg, infierbantata de joaca.

- Stii ca nu permit la tine joci cu copii straini! Striga Fraulein, cu glas de papagal ragusit. Ganz vorbeten!

- Socata dracului! se razbuna Chita printre dinti, asezandu-se indesat langa mine, pe buturuga.

Fraulein culege cu demnitate mingea din iarba si i-o aduce fetitei. Dar fetitei nu-i mai trebuie mingea, ea pe Chita o vrea. Bate din picioare si tipa ca o muzicuta, scuturandu-si motul din crestet.

- Lasa-le sa se joace, Fraulein, pe raspunderea mea ... Fata e curata si cuminte.

Nemtoaica s-a induplecat. Se aseza pe o banca, isi potriveste cu grija fratele in jurul ei, isi ridica romanul pana in dreptul nasului – si nu mai stie nimic.

Jocul a reinceput. Dar in curand Minica ramane pe dinafara. Chita se invarte in jurul mingii, o prinde, ii face vant si se insurubeaza dupa ea, sus, tot mai sus. Fusta creata i se ridica peste genunchii goi – si ea habar n-are. Isi pierde un papucel – nici nu baga de seama. In jurul ei s-au adunat toti copiii de pe parau.

- Prinde-o, Chito!

- N-o lasa, Chito!

- Sai, Chito!

- Nu te da, Chito!

Iar Chita parca-i nebuna. Cu parul in vant, cu bratele ridicate, nici nu mai atingea pamantul. Jocul ei incepe sa aiba un tact precis. Nu se mai joaca: dantuieste. Obrajii ii ard, si ochii, cu doua linioare piezise, strecoara din cand in cand cate o privire salbatica. Acusi are sa ichinuie ...

Insa larma se curma fara veste. Prin linistea neasteptata tipa un hultan, iar paranul parca se muta, din marginea padurii, langa noi.

Izbita de tacere ca de un zgomot, Chita se opreste din joc cu mingea stransa la piept, nedumerita.

Peste capetele copiilor s-a inaltat faptura lunga si stramba a maicii Achilina. Ochii carunti sub stuful cenusiu al sprancenelor o tintuiesc locului pe vinovata, iar glasul de talanga dogita porneste rar si apasat:

- Calugarita esti tu, blastamato!

“Calugarita” aseza mingea jos, binisor, de parca se teme sa n-o vateme si incepe sa-si caute cu ochii prin iarba papucelul pierdut.

- O “fata de manastire” nu se cuvine sa se joace! arunca maica spre mine cu dojana, dar fara sa ma priveasca, desirand cuvintele ca pe niste pietre colturoase. O “fata de manastire” nu se cuvine sa se joace! mai arunca o data, spre Fraulein.

- Iar tu, zaludo, du-te acasa ... ca mai vorbim noi acusi!

Chita trece pe langa mine smerita, cu ochii in pamant, calugareste. Dar la colturile gurii rasul i se zbate inca. E fericita ca s-a jucat. Si la ea fericirile tin mult, ca bomboanele din care musca numai cate-o bucatica. Si nu le uita. Mai curand isi uita necazurile, ca indata ii vin altele in loc ...

Prin pulberea dulce a inceputului de toamna, se duc acum amandoua: fetita inainte, maruntica si umilita, calugarita in urma, inalta, stramta si neagra ca o pasare de prada.