Din cantecele si poezia de lupta ale romanilor

In geografia ei armonioasa, intr-o etnie perfect unitara, fiinteaza si va fi in vesnicie Romania avand Carpatii drept coloana vertebrala istoriei sale, Dunarea brau si hotar si celelalte rauri un susur de dor si poezie. Romanii au luptat sa-si apere totdeauna aceste repere intr-o istorie vie si brava care i-a dat puteri morale mereu inoite pe cararile timpului. Romanii s-au insotit in luptele lor totdeauna cu cantecul si poezia, c-asa e romanul sortit sa fie pe acest pamant – un cantec si la bine si la greu:

“Multi durara, dupa vremuri, peste Dunare vreun pod,

De-au trecut cu spaima lumii si multime de norod;

Imparati pe care lumea nu putea sa-i mai incapa

Au venit si-n tara noastra de-au cerut pamant si apa

Si nu voi ca sa ma laud nici ca voi sa te-spaimant,

Cum venira se facura toti o apa si-un pamant …”

“Ce cautati la noi? De ce nu ne lasati in pace si tihna, in libertate sa traim?” Si parca il auzim pe Marele Eminescu:

“Manat de credinta, manat de profet

Din negre pustiuri porni Mahomet

Starnind mulgatorii de iepe;

Ineaca o lume in flacari si fum

Si moatea-i neteaza al gloriei drum

E moartea stapana pe stepe”,

Si raspunzandu-i un popor din plaiurile Moldovei cu soapta unui etern cantec:

“Stefan, Stefan, domn cel mare

Seaman pe lume nu are

Decat numai mandrul soare”.

In drum, prin istoria fierbinte, poporul roman a avut destula vreme privegheata de nesansa de a trai in aceleasi granite, lasate de stramosi, dar care s-au mutat ades conform hazardului, a vantului neprielnic ce batea peste drum. Dar cum spuneam, din fiecare somn, din fiecare rascruce, romanii au iesit mai tari moralmente, avand in suflet optimismul si credinta nestramutata ca nimic nu poate fi omori pentru eternitate adevarul fiindca, in fapt, numai adevarul este etern. Cine nu stie si cine n-a murmurat vreodata versurile lui Andrei Muresanu: “Desteapta-te romane, din somnul cel de moarte / La care te-adancira barbarii de tirani …” odata cu inteleapta povata a istoriei noastre nationale: “Romanii din patru unghiuri, acum ori niciodata / Uniti-va in cuget, uniti-va in simtiri …” Si aceasta pentu a nu mai fi cum scria Octavian Goga in numele oricarui roman care traia dincolo de fruntariile impuse de forta, de grava si neagra intamplare:

“Eu sunt oftatul care plange

Acolo-n satul meu din deal

Sunt tipatul muiat in sange

Al vaduvelor din Ardeal

Sunt solul dragostei si-al urii

Un visator de biruinti

Ce port blesteme-n cerul gurii

Drept, mostenire din parinti …”

Si am invins. De fapt, n-a fost un razboi al dezrobirii si al reintregirii noastre nationale, a fost o fapta vitala de adunare a fratilor in propria matca:

“Sa trecem divizii romane, Carpatii

La arme cu frunze si flori

Ne-astepta izbanda, ne-asteapta si fratii

Cu inima la trecatori

Transilvania, Banatul ne cheama

Nadejdea e numai in noi …”

Era cantecul ce a insotit armata romana la o istorica fapta, neuitata, vesnica!

“Istoria se scrie, tacut si fara stire

Cu mortii fara nume, cu capitanii lor

In fiecare lupta e-un gand spre nemurire

Si tot prezentul nostru durerea tuturor

Eu o ascult in noapte, prin filele-negrite

Caci scrise-au fost cu-o spada, si scrise cu o pana

In fiecare strofa, mai sangera o rana

Si un capitol plange dorinti neimplinite”

Asa scria poetul Mihail Saulescu, eroul de la Predeal: “Erou de mii de ori erou / Acela ce se bate / Si moare pentru brazda lui / Si pentru libertate”.

Timpul ne-a adus prin jertfe pacea, linistea si liberatea. Parca au fost auzite de istorie cuvintele poetului: “Deschide a cerului mandra gradina / Si-arunca poporului flori de lumina / Zeita a pacii!”

Sub aceasta aripa de neuitat isi duc astazi in pace romanii o noua lupta de munca, de zidire noua, in eternitatea legendei-simbol: “”Doisprezece pietrari /  Noua calfe mari / Si cu Manole zece / Care-i si intrece / Voi va apucati / Si sa va legati / Aici sa-mi durati / Chiar din temelie …”