Ingerul si copilul

Va oferim spre lectura povestea “Ingerul si copilul”.

Asculta, Puiule, povestea ce urmeaza e o poveste frumoasa, scrisa de vestitul scriitor Andersen, despre care ti-am spus cine a fost.

De cate ori moare un copil, se coboara din cer un inger al lui Dumnezeu, ia in brate pe copilul mort, isi intinde frumoasele-i aripioare albe si culege un buchet de flori, pe care le duce la Dumnezeu, pentru ca in cer sa infloreasca mai frumoase decat pe pamant. Domnul Dumnezeu strange la inima Sa toate aceste flori, insa florii, care ii place mai mult, ii da un sarut. Atunci floarea capata voce si poate canta cu cetele ingeresti.

Asa ii povestea unui copil mort, un inger, care-l ducea la cer, iar copilul asculta ca in vis. Acum zburau aproape de pamant s peste niste gradini cu flori minunate. “Ce flori vrei sa luam noi si sa le sadim in cer?” intreba ingerul pe copil.

In gradina deasupra careia zburau, era un trandafir zvelt si impodobit cu multe flori, dar vreun om rau il rupsese de la mijloc. Ramurile trandafirului atarnau in jos, iar florile de pe el se vestejisera.

“Sarmanul trandafir! zise copilul. Sa-l luam, pentru ca sus, la Dumnezeu, sa poata inflori din nou.”

Ingerul il lua si raruta pe copil, pentru ca avusese un gand asa de bun. Culesera apoi si alte flori, unele frumoase, altele dintre acelea la care oamenii nu prea se uita si dupa aceea zburara mai departe.

Dar ingerul nu zbura inca spre cer. Era noapte si totul linstit. Ingerul zbura a o mica departare de pamant, deasupra orasului din care era copilul.

Intr-una din strazile mai inguste, vazura pe jos gramezi de paie, de cenusa, cioburi de stresini si farfurii, palarii vechi si tot felul de carpe. Aceasta din pricina ca oamenii din strada aceea se mutau.

Dar mai vazura si un ghiveci de flori. Floarea din el era o biata floare de camp lipsita de frumusete. De aceea, fusese azvarlita cu ghiveci, cu tot, in strada. Ghiveciul se sparsese, radacinile florii iesira, iar floarea s-a ofilit.

“Sa luam cu noi floarea aceasta, zise ingerul. Pe drum, am sa-ti povestesc de ce vreau s-o luam.”

Si pe cand zburau, ingerul povesti precum urmeaza: “Acolo jos, in strada cea ingusta si intr-o odaita scunda de la beci, locuia un biet copil bolnav, care zacea in pat inca de la nastere. Cand se simtea ceva mai bine, putea sa faca o data sau de doua ori ocolul odaitei, insa sprijinit in carje. In unele zile de vara, razele soarelui patrundeau pana la el pentru vreo jumatate de ora, iar cand copilul simtea caldura soarelui si isi vedea sangele rosu printre degetele sale slabe si subtiri, pe care le tinea inaintea ochilor, zicea: Astazi soarele este pe cer!”

“Copilul acela nu vazuse niciodata padurea in maretia ei verde de primavara. Tot ce vazuse din padure, a fost o creaca inverzita de stejar, ce-i adusese un copil din vecini. Copilul bolnav tinea aceasta craca deasupra capului sau si visa ca se gaseste el insusi sub stejari, unde soarele lumineaza si pasarile canta.”

“Dar intr-alta zi de primavara, acelasi copil din vecini i-a adus si flori de camp. Din intamplare, una din florile acestea era cu radacina. A fost pusa intr-un ghiveci si asezata la fereastra, aproape de patul copilului bolnav. Floarea a crescut, a scos ramuri noi si a dat flori in fiecare an. Pentru copilul bolnav, ea a fost o mareata gradina de flori si mica sa comoara pe pamant. O stropea in toate zilele si avea grija sa o aseze in asa fel, ca fiecare raza de soare, ce patrundea prin fereastra joasa, sa ajunga pana la ghiveci.”

“Insa floarea a inceput sa vestejeasca, atunci cand copilul incepuse sa-si verse ultimele sale lacrimi pe pamant. Pentru el doar inflorise ea si raspandise parfumul ei placut. Si cu ochii indreptati spre ea isi daduse copilul sufletul, in ora la care Dumnezeu l-a chemat pe dansul.”

“De atunci, a trecut un an, asa ca este un an de cand floarea a ramas uitata pe fereastra, s-a vesejit si s-a uscat, iar acum, cand oamenii se muta, au aruncat-o in gunoiul din strada. Aceasta este sarmana floare vestejita si uscata, pe care am luat-o cu noi, deoarece e o floare ce a adus o bucurie mult mai mare decat cele mai bogate flori din gradinile regelui.

- Dar de unde stii tu toate acestea? a intrebat copilul, pe care ingerul il ducea la cer.

- Stiu, raspunde ingerul, deoarece eu insumi am fost copilul bolnav, care mergea in carji. Imi cunosc doar floarea mea!”

Copilul mort deschise acum ochii cu totul si privi chipul frumos si senin al ingerului. In aceasi cipa, au intrat in cerul ui Dumnezeu, unde domnea bucuria si fericirea.

Dumnezeu stranse la inima Sa pe copilul mort, caruia ii rasari indata o pereche de aripioare. Acum zbura si el ca si ceilalti ingeri si zbura tinandu-se de mana cu ingerul, care il adusese.

Dumnezeu mai stranse la inimi toate florile, dar bietei flori uscate de camp ii dete si un sarut. Atunci floarea capata glas si incepu sa cante laolalta cu toti ingerii, care zburau in jurul lui Dumnezeu, unii mai aproape, altii mai departe, tot mai departe, in cercuri din ce in ce mai mari, care se intindeau la infinit.

Dar atat ingerii, care zburau foarte aproape de Dumnezeu, cat si cei care zburau foarte departe, erau deopotriva de fericiti. Mici si mari, cantau cu totii, iar cu ei canta si copilul cel binecuvantat de Domnul si floarea uscata de camp, care fusese aruncata in gunoiul strazii inguste, in ziua in care oamenii de acolo se mutau.