Jeturi cosmice

Pana la mijlocul secolului trecut, toate cunostintele despre univers erau obtinute prin intermediul luminii emise de diferite corpuri ceresti. Dar lumina, in drumul ei spre noi, intalneste nori de gaze si praf, care o pot slabi sau absorbi integral. Exista deci regiuni care scapa observatiilor optice. Pe de alta parte, unele corpuri sau procese au o emisie optica prea slaba pentru a fi inregistrata. Astfel ca un tablou complet al corpurilor si proceselor din univers se obtine folosindu-se observatii din intreaga gama de radiatii electromagnetice, de la radiatiile X si gama cu cea mai mica lungime de unda pana la radiatiile radio. Ca exemple de obiecte cosmice care pot fi studiate doar prin combinarea observatiilor facute in domeniul radio, infrarosu si optic mentionam regiunile centrale ale galaxiilor si regiunile unde se formeaza noi stele. Astfel, radiotelescoapele au aratat ca in centrul multor galaxii exista o activitate foarte intensa, in multe cazuri aceasta manifestandu-se prin producerea unor jeturi cosmice ce se asociaza in perechi diametral opuse in raport cu centrul galaxiei respective.

Fiecare jet este un flux ingust de gaze ionizate, ce pare ca porneste din centrul unei galaxii si care emite unde radio. Un jet poate avea o lungime de peste un milion de ani lumina, in interiorul sau gazele deplasandu-se cu viteze de ordinul miilor de kilometri pe secunda. De obicei, un jet se termina intr-o nebuloasa extinsa, un lob ce este sursa de unde radio si care emite o energie de ordinul a 10⁶⁰ ergi.

 Aceasta este o cantitate foarte mare, care, de exemplu, ar putea fi produsa prin transformarea integrala in energie a masei cuprinse in zece milioane de stele. Prin metode perfectionate s-a constatat ca, in unele cazuri, ceea ce initial parea a fi un singur jet era de fapt o succesiune de jeturi. O alta descoperire este aceea ca unele jeturi par a se deplasa in zigzag. Se cunosc peste 70 de jeturi extragalactice. Teoriile actuale afirma ca activitatea centrului unei galaxii asigura in permanenta energia din cei doi lobi ai sai prin intermediul jeturilor; acestea poarta nu numai energie, ci si materie sub forma de gaze din centru spre lobi. Jeturi trec la inceput prin mediul interstelar si apoi prin mediul intergalactic. Regiunea frontala a jetului trebuie sa impinga materia ce ii apare in cale si ca urmare viteza sa devine mai mica decat viteza gazului din jet. Ca urmare apare o acumulare de energie la capatul jetului, intr-o asa-numita “pata fierbinte”. Cand gazul din jet ajunge la o asemenea “pata fierbinte” este franat brusc si se produce o urma de soc. In felul acesta, lobii acumuleaza o mare cantitate de energie.

Locul de formare a stelelor noi il constituie norii densi de materie si praf. Observatiile in infrarosu si in domeniul radio au aratat ca nasterea stelelor este insotita de fenomene spectaculoase. Teoriile recente demonstreaza ca stelele se formeaza prin contractia gravitationala a norilor de gaze si praf. Observatiile asupra locului formarii unor stele au pus in evidenta fluxuri de gaze cu mare viteza, radiatii foarte intense, nebulozitati care se misca in spatiu cu viteze mai mari de 100 km/secunda. Prin urmare, in loc sa se gaseasca dovezi ale contractiei gravitationale, observatiile au pus in evidenta jeturi energetice bipolare, emise in directii diametral opuse din vecinatatea unei stele abia formate. Ca si in cazul galaxiilor, o stea nou formata emite o cantitate importanta de energie si materie, sub forma vantului stelar, care in prezenta unei miscari de rotatie a stelei se organizeaza partial, luand aspectul unui disc. Odata format, discul forteaza vantul stelar sa actioneze prin doua jeturi diametral opuse. In sfarsit, nu se poate aminti problema jeturilor cosmice fara sa se mentioneze celebrul obiect SS 433. Acesta este o stea dubla stransa, cele doua componente fiind intr-o puternica interactie, al carui rezultat sunt doua jeturi cu viteze de 80.000 km/secunda.