Mantuitorul nostru Iisus Hristos

L-am vazut, predicand multimii, intr-un sat prin care din intamplare treceam. Era un om slab, cu barba rara, castanie, cu parul lung, lasat pe umeri. Umbla cu capul gol, numai in camasa si itari, incins pe deasupra cu un brau, cu picioarele goale. In spate, cu baierul pe dupa gat, isi ducea traista cu merinde.

Vorbea c-un glas adanc, sfasietor de duios. Se uita departe, cu ochii inecati intr-o ceata care, uneori, parea ca-i invaluie fata. Tinea mainile la piept, si, rareori numai, intindea bratul, ca si cand ar fi vrut sa arate cuvantul ca pe un lucru, sa-l inteleaga ascultatorii mai bine. Vorbele veneau potolite, obosite, ca dintr-un izvor care, odata, a curs cu putere.

Si firul spuselor lui te prindea, te prindea ca intr-o mreaja. Dar cele ce vorbea erau lucruri stiute, auzite altcand, - acuma nu se mai puteau opri in suflet, desi ti-l mangaiau.

Se suise pe o movila de pietris de pe marginea drumului. Vantul ii rasfira putin parul …

“Eu sunt mantuitorul vostru. Si vin din nou la voi. Ascultati-ma, si din glasul meu culegeti mierea; din privirile mele, mila; din suflet iubirea; din inima, iertarea. Iubiti si iertati, fratilor!”

Asa isi incepuse cuvantarea. Si se stransesera multi. O batrana, cazuta in genunchi, tinea langa ea, un baietel cu parul balan, care privea tinta la strain. Unii se uitau dand din cap a mila. Flacaii isi dadeau coatele. Fetele isi faceau cu ochiul. Dar nu plecau, si ar mai fi stat, daca (talmudistul) satului, un urias, care auzise vestea, n-ar fi sosit in graba, gafaind, si nu s-ar fi repezit in mijlocul oamenilor strigand: “Nelegiuitilor, procletilor, duceti-va si ca vedeti de treava. La templu nu veniti, dar la nebuni va strangeti!”. Apoi se intoarse spre calator: “Pleaca, hai, ca zapacesti lumea!” si ridica mainile in sus: “Cum Dumnezeu, nu-l inchide!”. Un glas raspunse, sfios: “De ce sa-l inchida, parinte, daca nu face rau la nimeni!”.

Iar omul a binecuvantat, s-a coborat de pe movila, iar lumea i-a facut loc. Cand a trecut prin dreptul baietelului cu parul balan, ce se vede intr-un ascunzis de piatra, se sprijini, cu mana de capusorul copilului, iar de sub talpa, ramase cateva urme de sange. Apoi se strecura, inainte, cu privirile pierdute in gol.

Oamenii s-au imprastiat, preotul s-a dus spre primarie, poate sa certe pe primar. Iar eu am privit intins dupa calatorul care se stergea din ce in ce zare … Si parca-l auzeam inca vorbind si parca-l mai vedeam dinaintea ochilor.

Si-un gand ma facu sa tresar: Cine mi-ar fi putut spune ca drumetul acesta obosit, amarat, alungat de pretutindeni, nu era chiar El, Omul stain intre oameni, omul care cutreiera intreg pamantul si nu mai gasea pe om …

de Emil Garleanu