Povestea iedutului

Va oferim spre lectura “Povestea iedutului” scrisa de Ana Rom.

Bunica avea un iedut. Ii era foarte drag acest iedut, cu parul lins, cu botisorul negru si cu ochii ca doua margeluite. Avea si doua cornite mici, iedutul.

Bunica il tinea in casa, pe langa ea si se juca de multe ori cu el. Iedutul sarea, se invartea, prindea pe bunica de sort sau o tragea de maneca.

Intr-o zi, pe cand bunica era pe afara, iedutul gasi usa de la salonas deschisa si intra acolo. El nu mai fusese niciodaa in aceasta camera pentru ca bunica incuia usa. Dar acum o uitase deschisa.

Iedutul se uita mirat la tablourile de pe pereti, la divanul cu scoarte frumos tesute. Apoi a vazut ceva verde pe masa si a crezut ca e ceva bun de mancat, iarba, frunze de varza, coaja de copac sau cine stie ce bunatati. De aceea a intins capul si a apucat odata bine. Dar a vazut ca erau prea uscate, ca fosneau ca hartia si nu aveau nici un gust. Le-a lasat si a pornit sa se uite prin odaie, calcand cu mare placer pe covorul moale ce era intins pe jos.

Deodaa insa, drept in fata lui a vazut un alt iedut care statea si il privea. Iedul nostru, il stramba si a vrut sa se intoarca. Insa a bagat de seama ca si celalalt face la fel.

I-a facut din cap semn, adica: vezi-ti de treaba si nu te lua la cearta cu mine! Celalalt si el, a raspuns in acelasi fel. Si orice a facut mai apoi iedutul, a facut si celalalt.

Infuriat la culme, iedul si-a pus capul in piept aratand dusmanului cornitele si odata … a pornit val vartej catre el.

S-a auzit o izbitura, oglinda a cazut sfaramandu-se, insa iedul, desi lovit, a fost foarte bucuros cand nu l-a mai vazut pe celalalt.

Tocmai atunci a intrat si bunica adusa de zgomot si si-a pus mainile in cap.

Din ziua aceea iedul nu a mai stat in casa. A fost trimis sa se plimbe prin curte, la un loc cu Grivei, cu Joian si cu gainile cele mutate. S-a impacat cu toti foarte bine, numai curcanul i-a facut necazuri. De cate ori voia iedutul sa se joace cu e, acesta se umfla in pene, stranuta, tusea, isi inrosea margelele si se mandrea de creasta lui cea frumoasa. Era bine si in curte, asa ca iedutul a uitat de casa, de covorul moale, de soba calda pe langa care se dadea adeseori. Cand o vedea pe bunica, aerga la ea, o tragea de sort ca si inainte, o prindea de maneca, incerca sa se tina de ea, cand intra in bucatarie, dar era oprit la usa.

Intr-o zi, pe cand alerga si sarea prin curte, ii veni un gand. Ce-ar fi sa sara zaplazul? Era el inalt, e drept, insa nu atat cat sa intreaca puterile iedutului. Si facandu-si vant, hop! se trezi de cealalta parte. Aici era tot un fel de curte, insa cu mult mai mare. Asa de mare ca nu i se zareau marginile, nu era nici urma de gand sau altceva.

Iedul o lua la fuga, zburdand cu bucurie. Curand a ajuns la marginea padurii. La inceput i-a fost teama sa intre sub copacii desi si inalti, dar luandu-si singur curaj, s-a avantat in tufis.

Cantau pasarile, era miros de flori, vantul fasaia usurel. Atata fericire nu visase iedutul! A juns si la un izvor si a baut apa rece si limpede.

“Iedutule! Iedutule! Auzi el dintr-o data un glas strigandu-l si isi inchipui ca trebuie sa fie bunica.

Meee! Meee!” A raspuns el indata, ceea ce insemna: aici sunt.

Intr-adevar, era bunica. Tinea in mana o zgardita pe care a trecut-o in jurul gatului iedutului. De zgarda era prinsa o franghiuta. Si asa, tras de franghie, iedutul s-a intors acasa, pasind fara vreo graba in urma bunicii. Cand intra pe poarta, se mai uita odata cu jale in urma, rpesimtind parca ceva rau. Zgarda il rodea si nu-l lasa nici mai repede, nici mai incet de cum mergea si bunica.

“Te-ai obraznicit prea tare, iedutule, ii zise bunica. De acum nu mai faci ce vrei! Vei ramane legat de acest copac ca sa nu ma mai faci sa alerg dupa tine pana la marginea padurii.”

Asa a crescut iedutul, pana a ajuns un tap frumos si mandru.