Povestea - Piatra vie

Va oferim spre lectura povestea Piatra vie scrisa de Nikolai Osipov.

Monsell Will pasea fara graba pe campul nesfarsit si pietros, ars de soarele amiezii. Nu suferea atat din pricina caniculei, cat mai ales de trandavia la care era silit de imprejurari. Treburile pentru care venise in cea mai calduroasa zona a Africii de Sud nu se urneau nicicum din loc.

De o luna intreaga pornea in fiece dimineata in explorari botanice si ratacea, cat e ziua de lunga, fara niciun rezultat.

Tot meditand la problemele sale, se poticni, deodata, de o piatra. Spre marea lui mirare, socul aproape ca nu l-a simtit. Parca n-ar fi lovit cu piciorul un bolovan de granit, ci un dovleac moale. Aplecandu-se, Will incepu sa cerceteze aceasta piatra neobisnuita. In locul in care o lovise se desprinsese o bucata din ea si, spre uluirea savantului, din acel loc se prelingea un lichid.

O presupunere ciudata i-a trecut atunci prin minte: in fata lui se gasea o planta.

In genere, oamenii s-au obisnuit cu ideea ca animalele stiu sa se adapteze la mediu, ca ele stiu chiar sa se camufleze.

Blana leului, de pilda, are culoarea nisipului savanelor. Cu o asemenea geteala, “regelui animalelor” ii vine usor sa-si pandeasca prada.

Blana vargata il ajuta pe tigru sa se ascunda in desisurile de bambus.

Iepurele are vara blana roscata, in timp ce iarna e alba. Dusmanul trece pe langa el fara sa-l observe.

Dar oamenii mai atenti au constatat ca si plantele au insusirea de a se masca. Astfel unele ciuperci comestibile seamana foarte bine cu surorile lor otravitoare.

O ciuperca tarzie – turta-vacii aproape se confunda cu o ruda a sa veninoasa – buretele-iute.

De asemenea, pot fi incurcate usor ghebele de toamna comestibile cu ghebele pucioase, toxice.

Savoroasa manatarca aproape ca nu poate fi deosebita de sora ei otravitoare – hribul-tiganesc.

Cu acest fenomen al mimetismului in imparatia ciupercilor, Monsell Will era, desigur, la curent. Dar ceea ce vedea acum nu semana cu nimic din ceea ce stia el. Pentru un moment parca si-a pierdut cumpatul: avusese marele noroc sa descopere un mod cu totul nou de mimetism in natura.

Dornic sa dezlege taina, botanistul a vizitat locul respectiv in fiece dimineata, dar aspectul “pietrei” ramanea mereu acelasi. Au inceput apoi ploile si savantul s-a resemnat sa stea in casa. Ploile incetand, a vizitat iar locul si nu si-a mai recunoscut “piatra”. In locul ei aparuse o floare de culoare roz, semanand cu ochiul-boului. “Pietrele” din jur inflorisera, de asemenea.

Acest lucru a fost pentru Will atat de neasteptat incat multa vreme n-a inteles de ce o planta care a stat atata timp ascunsa, s-a demascat deodata. In cele din urma a intuit secretul. In perioada uscata, cea mai grea a anului, infatisarea de piatra salva planta de animalele erbivore, nevoite, din pricina arsitei cumplite, sa consume orice le iese in cale. Cand incepe insa perioada ploilor, desertul se acopera cu covorul suculent al ierburilor si animalele gasesc hrana indestulatoare. Acum este momentul pentru pleiospilos, zis si “granitul viu”, sa se dezvaluie. In clipa cand se va instala iar canicula, isi va pune din nou caciula fermecata spre a se face invizibil. Asa e mai putin amenintat de primejdie.