Vant de toamna de Otilia Cazimir

Va oferim spre lectura povestirea “Vant de toamna”, scrisa de Otilia Cazimir. E o altfel de povestire, mai degraba trista decat vesela, mai mult pentru oameni mari decat pentru copii. De ce? Cititi-o si o sa vedeti de ce ...

La capatul strazii batrane s-au ivit in toamna, odata amandoi, un baiat si un caine ros.

Suluri de praf in vartejuri calatoare alearga dupa ei, trec inaintea lor rasucindu-se si, fara veste, se risipesc in movilite netede. Parca aduce toamna, din tainice tinuturi inghetate, stoluri de dantuitoare mititele si fumurii.

Baiatul merge grabit, tarand in picioare pantofii mari, cu tocuri strambe. Isi indeasa sapca pe urechi sa-si traga pantalonii prea scurti peste genunchii goi. Cainele se tine in pas cu el, ridicand mereu botul negru si umed spre nasul rosu al baiatului, parca vrea sa-l intrebe ceva. Cainele are ochi buni si cuminti de copil, copilul are ochi banuitori si tristi de caine batut.

O vreme, baiatul urmareste doua frunze care se fugaresc pe trotuar la intrecere: una e verde si sunatoare, ca de tinichea, cealalta moale si rosie ca o petala de mac. Lui i-e draga cea rosie. Dar cealalta o intrece si se duce, rasucindu-se si fosnind, parca anume ca sa-i faca in ciuda. Baiatul o stiveste sub talpa pe cea rosie:

- Na, bleaga!

Intr-o ograda, pe crengile incalcite ale unui tufis, stau cateva boabe umflate si laptoase, de hurmuz (arbust cu flori trandafirii, care are fructe albe ca zapada, de marimea boabelor de cirese). Baiatul intinde mana printre ostrete. Un catel tarcat se repede din fundul ograzi, fara sa latre. Doar cand ajunge langa gard, casca gura si scoate un sunet aspru – parca stranuta. Cainele cel ros il priveste o clipa cu mirare, apoi intoarce capul, dispretuitor, si-si vede de drum.

Baiatul strange intre degete hurmuzul de furat. Bobita se face din ce in ce mai sticloasa, pana ce pielea subtire plesneste si iese la iveala miezul ca un strop de zapada moale si doi samburei negri si cleiosi.

La crasma cu geamuri vinete, de parca a inghetat fumul pe ele, se deschide usa cu clopotel si in strada navalesc aburi fierbinti si miros de friptura.

Baiatul deschide gura, de parca inghite mirosul cald si bun.

- Ti-e foame, ma?

Cainele da din coada: cum sa nu-i fie foame?

- Ti-o fi, sarace ... da’ parca mine nu mi-i? ...

Langa cei doi tovarasi s-au ivit, din vreo casa sau de dupa vreun colt de strada, o fata si un baiat. Ea e subtire si alintata, cu ochi buni si veseli. El are o crizantema galbena la butoniera pardesiului si parul in vant. Vorbesc, uitandu-se unul in ochii celuilalt, de aproape. Si o data cu ei, pe strada goala parca s-a ratacit un pic de soare. Deodata, fata isi duce degetul la gura:

- Taci ... ca ne-aude?

- Cine?

Tanarul se uita imprejur. Nu e nimen. Doar un baiat si un caine ros in usa unei crasme, ata. Departe, la capatul strazii, un copac negru s-a rastignit pe aurul zarii de toamna ...

Fata se apropie de usa crasmei, unde cei doi adulmeca lacom. Se apleaca si, cu un deget, ridica usor barbia inghetata a baiatului.

- Ti-e foame?

O clipa, cainele cel ros a ridicat deasupra dintilor un colt de buza cafenie. Dar indata a inceput sa dea din coada, prietenos.

- Spune: ti-e foame?

- Ni-i foame.

- Si cum te cheama?

Baiatul se uita la straina banuitor, pe la coada ochilor: ce-o fi vrand cu ei? Insa cum fata rade cu tot obrazul, ii raspunde, imbufnat:

- Pe mine ma cheama Culai si pe el, Muchi.

- Pe el? Pe care el?

- Pe caine ... ca noi suntem doi ...

Mana moale si alba a fetei se lasa pe capul latos si plin de scai al cainelui.

- Muchi ...

Ar avea sa spuna ceva si nu stie ce. Ar vrea sa faca ceva si nu se pricepe. Se intoarce spre insotitorul ei, care, sprijinit de un stalp, isi striveste intre degete crizantema de la butoniera.

- Titel, uite ce draguti sunt amandoi ... N-ai ceva maruntis? Ca li-e foame ...

Dar Titel e furios. Isi ridica ochii de la floare si, masurand cu scarba pe cei doi vagabonzi rebegiti de frig, bombabeste catranit:

- D-ai dracului ... Ce, parca mie nu mi-e foame?