Vulpea si cocorul - fabula

Va oferim spre lectura fabula “Vulpea si cocorul” scrisa de Iacob Stefan C. C. Nastase.

Vulpea cea sirea-odata precum cred de toti se stie,

Ca e tare-n viclesuguri, dar adesea si-n prostie –

Vazand intr-o dimineata un cocos ce cocotat

Sta pe gardul unei case foarte madru si-ngamfat,

Gandul n-o lasa in pace,

Pe cocosul cel prea falnic ca sa-l prinda cum ar face.

Se apropie de dansul deci prin iarba din gradina,

Printre ramuri de sulfina,

Si ii glasui cam astfel cu un glas mieros si dulce,

Vrand pe-npanterat sa-l prinda si-n capcana sa-l apuce:

“O, prea nobila fiinta, cu-asa pene lucitoare,

Care par rupte din soare

E adevarat ca-n lume biciuit de-o soarta rea,

Nu mai poti deloc canta?

- Eu? raspunse-atunci cocosul. Ia asculta-ma o clipa.”

Si vrand ca sa cucurige, batu tare din aripa,

Amandoi ochii inchisi si … saltarandu-se-n picioare

Trase-un cucurigu tare.

Dar atat astepta vulpea, ca-l si insfaca de pene,

Si cu el o lua la fuga prin paduri si prin poiene.

Dar pe cand fugea cu dansul, bucuroasa de vanat,

Se-ntampla ca niste oameni dintr-un sat apropiat,

Sa vada si dupa vulpe s-alerge mic si mare,

Vrand s-o prinda fiecare.

Vazand aceasta cocosul, zise vulpei prefacut:

“Striga oamenilor ceia ca nimica n-ai facut.

Si pe mine, tu din piata cu bani grei m-ai cumparat,

Si nu-s lucru de furat.”

Vulpea il crezu sarmana si striga tare si rar,

Dara, cum deschise botul, zdup! … cocosu-ntr-un artar,

Isi lua zborul si ii zise vulpii ce-l privea pizmas,

“Sa stii, scumpa mea cumatra, ca tot omul are nas.”