De la Pamant la Luna in conceptia lui Jules Verne

A patra greseala - Tovarasii lui Ardan ar fi plutit incontinuu

Jules Verne descrie in pagini amuzante impresiile si fenomenele provocate de disparitia gravitatii. Descrierea este remarcabila, dar el a cazut in greseala de a crede ca atractia se micsoreaza treptat. Pe masura ce obuzul de departeaza de pamant. Ori, forta de atractie asupra obuzului este cea care se micsoreaza, acest obuz (si ocupantii lui), fiind supus simultan unei alte forte care o cantracareaza constant pe prima. Aceasta a doua forta este cea a acceleratieri datorate curburii elipsei, in cazul general (aceasta forta este denumita centrifuga in cazul unui satelit pe orbita circulara).

Toate moleculele obuzului si ale corpurilor “cosmonautilor” Ardan. Nicholls si Barbicane s-ar fi supus acestor legi complexe de-a lungul intregii traiectorii. In consecinta, ei trebuiau sa fie in stare de imponderabilitate de la plecare, cat si pe parcursul intregului voiaj. Avem confirmarea acestui fenomen de la primul cosmonaut, Gagarin, incoace.

A cincea greseala - O luna care ar fi parasit Pamantul

In aceeasi ordine de idei, Jules Verne precizeaza ca atractia zero este atinsa in asa numitul “punct neutru”, acolo unde gravitatia Lunii egaleaza (in sens invers) valoarea atractiei exercitate de Pamant. Acest punct era considerat ca fiind de 7/8 din distanta de la Pamant la Luna. Iata o eroare completa! Dar trebuie sa fii specialist in mecanica cereasca ca sa o sesizezi. Faimosul “punct neutru”, care se calculeaza aplicand geometric legea atractiei a lui Newton (care spune ca forta variaza invers proportional cu patratul distantei), nu este de gasit acolo unde ne-am astepta, pentru simplul fapt ca se ignora componenta centrifuga datorata miscarii de rotatie a Lunii in jurul Pamantului.

Cea mai buna dovada este ca, daca se calculeaza la ce distanta de Pamant atractia solara devine peponderenta, rezulta o distanta mai mica de 200.000 km. Ori, Luna se invarte dintotdeauna intre 360.000 si 405.000 km fata de Pamant. Deci, undeva este o eroare. Altfel, Luna ar fi fost atrasa de Soare. Eroarea consta in ignorarea faptului ca sistemul Pamant-Luna se roteste in jurul Soarelui, deci mai intervine o forta centrifuga. Facand calculele corecte, distanta amintita anterior rezulta a fi mai mare de 1 milion km, luna e salvata; ea va continua sa se roteasca in jurul Pamantului!

A saptea greseala - Fara retrofranaj, revino daca poti!

A inconjura Luna asa de aproape cum scrie Jules Verne nu este posibil fara retrofranaj. Daca Luna este abordata “din fata” (Luna venind spre obuz) exista o deviatie a traiectoriei datorata atractiei Lunii. Daca Luna este abordata “din spate”, acceleratia va fi mai mare si, la viteza initiala cu care a plecat obuzul de pe Pamant, impulsul suplimentar capatat ar fi fost suficient pentru a-l scoate din sfera atractiei terestre si a-l transforma intr-o “planeta” solara fara nici o speranta de intoarcere.