Iarna și Crăciunul în poezia lui Mihai Eminescu

Singura colindă de Crăciun scrisă de Mihai Eminescu și numită “Colinde, colinde” a apărut în ediția de Crăciun, din 1933, a ziarului “Universul”.

Colinde, colinde - Mihai Eminescu

Colinde, colinde,

E vremea colindelor,

Căci ghiaţa se 'ntinde

Asemeni oglinzilor.

Şi tremură brazii

Mişcând ramurele,

Căci noaptea de azi-i

Când scântee stelele.

Se bucur copiii,

Copiii şi fetele,

De dragul Mariei

Îşi piaptănă pletele...

De dragul Mariei

Şi al Mântuitorului

Luceşte pe ceruri

O stea călătorului.

Când crivățul cu iarna... - Mihai Eminescu

Când crivățul cu iarna din nord vine în spate

Și mătură cu-aripa-i câmpii întinse late,

Când lanuri de-argint luciu pe țară se aștern,

Vânturi scutur aripe, zăpadă norii cern...

Îmi place-atuncea-n scaun să stau în drept de vatră,

S-aud cânii sub garduri că scheaună și latră,

Jăraticul să-l potol, să-l sfarm cu lunge clești,

Să cuget basme mândre, poetice povești.

Pe jos să șadă fete pe țolul așternut,

Să scarmene cu mâna lâna, cu gura glume,

Iar eu s-ascult pe gânduri și să mă uit de lume,

Cu mintea s-umblu drumul poveștilor ce-aud.

Orologiul să sune ­ un greier amorțit ­

Și cald să treacă focul prin vinele-mi distinse,

Să văd roze de aur și sărutări aprinse

În vreascuri, ce-n foc puse trăsnesc des risipit,

Ca vorba unei babe măruntă, țănduroasă.

Atuncea focu-mi spune povestea-a mai frumoasă.

Din el o aud astfel cum voi să o aud

Ș-amestec celelalte cu glasu-i pâlpâit.

Și mândru-acest amestec gândirea-mi o descoasă,

O-nșiră apoi iarăși cum dânsa a voit.

Astfel gândirea-nșiră o mie de mărgele ­

Un șir întins și luciu dar fără de sfârșit;

Somnul m-apucă-n brațe prin gândurile mele

Și-n somn mă mai urmează a lor blând glas uimit.

Prin șirul lor ce sună, orlogiul cu jele

L-aud sunând ca greier bătrân și răgușit;

În urmă tace chiar și a mamei rugăciune ­

La gânduri sclipitoare un capăt ea le pune.

Ajung la ea și noaptea umbririle-i și-ntinse,

Pe fruntea ei cea dulce culeg blânde visări,

Amorul lin își moaie aripele lui stinse,

Pe ochii ei eu caut profunde sărutări ­

Ea-nchide surâzândă lungi genele ei plânse

Și glasul ei e cântec în line tremurări,

Pe sâni rotunzi, albi, netezi, ea fruntea mea așează ­

Adorm și ea la capu-mi surâde și veghează.

II
Dar toate-acele basme în somnu-mi mă urmează,

Se-mbină, se-nfășoară, se luptă, se desfac,

Copilele din basmu, cu ochii cu dulci raze,

Cu părul negru coade, cu chipul dulce drag,

Și feți-frumoși cu plete în haine luminoase,

Cu ochi căprii, nalți, mândri ca arborii de fag ­

În visele din somnu-mi s-adun și se îmbină,

Fac nunți de patru zile și de patru nopți pline.

Îmi pare atunci că mândră Ileană Cosânzeană,

Cu ochi, albastre stele, blondă, un spic de grâu,

În mine se-ndrăgește și-ușoară-aeriană

S-așază pe genunchii-mi, cunjură gâtul meu,

Eu netezesc cu mâna arcata ei sprânceană,

Ea ochii și-i închide, zâmbind în visul său ­

Ochii i-s plini de lacrimi ce nu le înțelege,

Cu buze-abia deschise îmi spune blânde șege.

Îmi pare că e vară, că noaptea-i dulce brună,

Că lanuri undoiază, că apele lin plâng,

Că nourii îi sparge-o armonioasă lună,

Că stelele din ceruri se scutură și ning ­

Prin lanuri înflorite noi mergem împreună

Și mândre flori câmpene eu pentru dânsa strâng

Și ea la îngrijirea-mi cea dulce îmi zâmbește,

Iar sufletul îmi râde, și inima îmi crește.

Luna prin nouri înger pe lume blând veghează.

Somnul aduce-n lume copiii lui nătângi.

Pe râu fiece undă se-mbracă cu o rază,

Copacii se cutremur în frunțile de stânci,

Lumina se-mprăștie în pânză luminoasă

Pe merii plini cu floare-n grădinele adânci ­

Și eu, la trunchiul unui, visez la ea deștept,

În ploaia de flori roze pe dânsa o aștept.

Ea vine și pe sânu-mi când dulce ea se lasă

În pletele-mi și-ncurcă micuță mâna ei,

Și umeda-i suflare, pură, copilăroasă,

Adie blând pe frunte-mi și peste ochii mei,

Apoi fața-i uimită de pieptu-mi ea apasă

Și lacrimi de iubire i-nundă ochii săi,

Iar eu pe mâni, pe gură, pe ochi, pe albu-i gât

Încet, beat de iubire, o mângâi, o sărut.

Și sărutări o mie trezesc în ea mii vise

Și fruntea-i turburată s-apleacă ca un crin;

În ochii ei cei limpezi, sub genele-i închise,

O lume e de visuri, o lume de senin;

Ea fără șir vorbește, și dulcile-i surâse

Cu lacrimi se amestec, și buzele-i suspin ­

Ea doarme astfel trează, din somn când se trezește

Cu buzele mă cată, cu ochii îmi zâmbește.

În vis mă arde soare și cerul e văpaie,

Pe lac barca e-mpinsă de valuri care merg,

Iar undele-i uimite, profunde și bălaie

Reflectă-n ele țărmii ­ se-ntunecă, se șterg...

În barcă șed ș-ascult eu a inimii-mi bătaie

Căci eu ca rândunica la dânsa iar alerg ­

Pe-a malurilor arbori și frunza este mută ­

Misterul lin surâde pe lumea cea tăcută.