Violenta si actul violent in mediul familial

Violenta – iata un termen cu o mare putere de reprezentare, care ne scuteste, cel putin pentru inceput, de nu tocmai placuta operatie de definire. Oricine, deci, reprezentandu-si cu spontaneitate violenta, ii cunoaste intelesul, demersul denotativ nascandu-se paralel cu rapida reprezentare. Daca am forta putin termenii, am putea chiar afirma ca notiunea de violenta este lipsita – in comunicarea sociala – de orice incarcatura conotativa, din moment ce beneficiaza de o recepare figurativa exacta, dincolo de orice echivoc.

Sa mai notam ca reprezentarea in cauza exceleaza prin simplitate fizica: subiectul si obiectul violentei sunt reduse la dimensiunile unei elementare mecanici. Odata realizat tabloul vectorilor, se produce insa si un mare salt: de la judecata de existenta la cea de valoare. Anume, constiinta morala arunca o noua lumina asupra tabloului, o lumina menita sa sporeasca si mai mult contrastele. Fireste, aceasta judecata de valoare staruie latent – datorita experientelor anterioare – pe parcursul constituirii intregului tablou, rolul ei simplificator in realizarea reprezentarii fiind continuu; explozia ei finala tine insa de atitudinea sociomorala inerenta, de nevoia imperioasa de a lua pozitie, de ordinea salvatoare a sanctiunii (aprobiu pentru agent si sprijin pentru victima).

Daca aceasta fenomenologie este corecta, atunci va trebui sa recunoastem ca reprezentarea in cauza este, prin forta lucrurilor (fie si pentru faptul ca este simplificatoare), inexacta, unilaterala. Ea inlocuieste un tablou complex, un proces cu o imagine statica. Situarea noastra prohibita in raport cu actul violentei, situare tinand de domeniul dezirabilului ideal, ne sileste adeseori a ne conduce dupa aparente. Astfel, conform acestei judecati, autorul incriminat al violentei apare ca un corp strain, care opereaza dupa capriciu, intr-un deplin hazard. Profilaxia violentei ar tine deci doar de izolare sau, daca preferam un termen medical, de sterilizare ...

In realitate, violenta are radacini mult mai bogate si mai adanci. Argumentele acestei afirmatii stau intr-un numar ridicat de constatari. Nu este locul aici de a intervieva. Totusi, pentru a da un minim sprijin afirmatiei, trebuie sa aratam ca violenta apare, in general – exceptie fac mai ales cazurile net patologice – pe fondul unor relatii preexistente intre agresor si victima. Astfel, daca vom urmari infractiunile savarsite cu violenta din categoria celor foarte grave, ca, de exemplu, omorul si loviturile cauzatoare de moarte, vom constata ca in jur de 90% din aceste acte au ca parteneri indivizi aflati de mult in relatii reciproce. Cu toate ca gradul de intensitate al acestor relatii este variabil, de la caz la caz, se constata totusi ca predomina acelea in care intercunoasterea este foarte avansata. Astfel, relatiile de rudenie apropiata – sau asimilabile rudeniei de acest tip, ca de exemplu concubinajul – caracterizeaza aproape 40% din cuplurile agresor-victima in care s-au petrecut asemenea grave infractiuni. Toate acestea dovedesc ca fenomenul infractional violent nu se desfasoara la voia intamplarii, arbitrar, dupa capriciul agresorului, ci ca geneza lui este dependenta de natura relatiilor cultivate de-a lungul timpului intre agresor si victima. Mai mult decat atat, aceasta constatare muta centrul de greutate pe terenul familiei. Daca vom lua in calcul si alte aspecte, bunaora procedeele de autolegitimare folosite de agresor, procedee care antreneaza adeseori reale sentimente de victimizare, crima savarsita aparand, de multe ori, ca un act justitiar, precum si cazurile in care victima a apus o vie riposta, vom putea constata chiar existenta unui grad teoretic de reversibilitate criminala pentru multe dintre cupluri, mai ales familiare, sau, oricum, ne vom putea convinge de faptul paradoxal ca victima nu este atat un obiect al actului violent, cat un subiect, asemenea agresorului. Dar, facand abstractie chiar de aceste aspecte calitative, mult prea delicate, pentru a nu starni rezerve, marginindu-se deci numai la cele cantitative, vom putea constata, de pilda, ca omorul feminn este exclusiv intrafamilial, in timp ce omorul masculin – cvadruplu ca marime – se imparte aproximativ egal in intra si extra-familial, constatare care denota cu putere “mediul de cultura” al multor acte de violenta.