Camera poetului de Lucia Olteanu

Camera poetului prin comparaţie, e un fel de nod feroviar de circulatie (vers jucaus, da-te la o parte, nu sta pe sine, intra in carte) sau e aeroport in care clipa de clipa, batand lin din aripa, gand sau dor, desi fara pilot, decoleaza, aterizeaza usor, usor.

Nu as exagera de fel daca as spune ca, in odaia cat un patratel, Pamantul, cat e de mare, incape si el.

Ce mai, e aglomeratie in aceasta originala ... sala de consultatie, unde se asculta chiar şi a stelelor sau a ierbii respiratie.

Bradul, ametit de inaltime, da la telefoane (dar nu unu‑doua, o multime). Si poetul ii prescrie, pe un fulg de papadie, o compresa cu un nor, sau ... un dans de veverite ca ... masaj usor.

Ei, dar cine intra pe usa? E un dor. Striga ca‑l doare tare (o masea oare?). Si poetul ii aduce alinare.

Din odaia mica nu pleaca nimeni fara un dar: nu cu biciclete sau cu ciocolate, ci cu hohote de ras fistichiu impachetate, sau cu cate un leac contra nepasarii (v‑ati gandit ca din lacrimi se aduna apa marii?).

Broasca testoasa s‑a catarat pe fereastra in casa si poetul i‑a prins batranei, usor, aripi pentru zbor.

Patru gargarite‑fetite au ascuns sub pelerine (conform modei, pline cu buline) un basm inceput incet, lin, de poet si il trag departe peste valurile de aer, cum ai trage un fir lung din caier.

Unii rai, auzind ca la poeti s‑ar gasi mult aur curat, au venit dupa furat.

Dupa ce in zori şi‑au incarcat geamantanele cu comori, au inteles cu stupoare ca diamantele fine, transparente, stralucitoare erau doar picuri de roua pe boboci de floare. Ba ... intr‑o cutie de catifea au dat peste alte „averi“: pleoape de sidef, cochilii de melci si alte amintiri ale unei veri.

Cu visele si cartile, furii ce sa faca? S‑au convins ca odaia poetului era saraca.

Pe masa lui plina de creioane, hartie, file scrise, file sterse (o suta, o mie), noapte de noapte e forfota, se aud zgomote, soapte. Personajele, tiptil, ies din carte, se infrunta, se impaca, mai stau la taifas o leaca.

Auzi un oftat: in inima cuiva a intrat un spin. Sar sa i‑l scoata, din paginile alaturate, vecini.

Dar nici printre foile de hartie, nu‑i cum s‑ar crede, armonie. Verbele incarcate de energie se fugaresc, substantivele isi vand propriile portrete, iar adjectivele neastamparate, lipesc unde nu te astepti, etichete.

Intr‑un colt, necajit, un soricel, Gabriel, ce se doreste poet si el, rontaie noapte de noapte numai carti de poezie fel de fel. Auzindu‑l, visele scrise si nescrise, intregul teanc de manuscrise, incep sa hohotesaca usor si rasul, ca un microb, e molipsitor. Exceptie fac doar dictionarele si o enciclopedie, rasul in hohote socotindu‑l „prea de periferie“.

Cateodata, in plina noapte, razbate un strigat: „Dati‑va la o parte!“ Cineva bate in carte. E un omulet suparat foc si para ca poetul nu l‑a bagat in poveste si l‑a lasat pur si simplu pe dinafara (si nu pentru prima oara).

Dar luna acopera zgomotele cu matasea ei argintie şi incep pe partia de lumina sa vie saltimbanci si pitici cu coifuri de flori, zglobii, atat de asteptati de copii.

In odaia poetului se aduna tot ce ne bucura, ne mangaie sau ne doare, ca‑ntr‑o inima de om ce bate tare, tare.