Curiozitatea intelectuala si interesul de cunoastere

In vorbirea de toate zilele si chiar in lucrari semnate de specialisti, cele doua concepte sunt, deseori, confundate si utilizate prin substituire. Pacatul nu e prea mare, caci intre ele aceleiasi atitudini investigatoare: la un pol se situeaza curiozitatea instinctuala, iar la celalalt curiozitatea epistemica (interesul cognitiv). Curiozitatea intelectuala, specifica animalelor si copilului in primul an de viata, constituie radacina biologica din care se va dezvolta sub influenta conditiilor socio-culturale si a educatiei, interesul de cunoastere (curiozitatea epistemica). O definitie a acestui concept (curiozitatea) il arata ca fiind “o atitudine activa fata de obiectele si fenomenele realitatii”, manifestandu-se “prin tendinta si dorinta de a le cunoaste ...”

Daca vom analiza definitia interesului de cunoastere vom putea constata elemente de analogie a celor doua variabile psihice. Asa, de exemplu, interesul de cunoastere este considerat tot o “atitudine pozitiva, activa si perseverenta fata de anumite obiecte (fenomene) sau activitati”.

Pana aici nu se constata nicio deosebire substantiala intre cele doua variabile psihice (curiozitate si interes de cunoastere), insa o analiza a lor din pespectiva functionala va clarifica aceasta deosebire, care nu ne mai da dreptul sa le confundam. Astfel, daca variabila “curiozitate” actioneaza doar homeostatic, in sensul ca realizeaza doar echilibrul organismului cu mediu (sunt curios, pana cand mi-am satisfacut curiozitatea), interesul de cunoastere, odata format, actioneaza (“perpetuum mobile” al vietii psihice), adica nu poate fi satisfacut prin cunoastere, ci aceasta devine factor energizant al propriei tensiuni. Evident, se simte nevoia de a cunoaste mult mai multe ... Prin aceasta caracteristica, interesul de cunoastere devine unul dintre motivele de propulsare si dezvoltare a personalitatii alaturi de aspiratii, idealuri, etc.

Asadar, desi se dezvolta din “radacina” curiozitatii, interesul de cunoastere este mai mult decat aceasta prin elementele evidentiate mai sus. El nu este numai un factor psihologic de stimulare si orientare a activitatii de cunoastere, ci si de sustinere (mentinere) a acesteia. Nu are in vedere doar obiectul, ci si aspectele sale esentiale (prin interferente logice). In acest sens, interesul de cunostere poate deveni prin educatie interes pentru stiinta (idei, principii, legi, etc.) sau curiozitate epistemica. (Berlyne)

Unii psihologi vad interesul de a cunoaste ca expresie a unei trebuinte spirituale si un raport intre acea trebuinta si obiectele care o pot satisface (Claparede), altii ca o expresie a raportului dintre trebuinte si conditiile de mediu (E. D. Super) sau ca raportul dintre un obiect si o necesitate, fiind socotit si un catalizator al proceselor de asimilare mintala (J. Piaget).

Alti psihologi il considera o atitudine (Cattel, Chircev, Eysenck, Larcebeau), iar altii il definesc ca o orientare a activitatii omului (Salade, Zorgo, etc.).