Aluminiul in organismul uman - “porti” de intrare si de iesire

Doua sunt caile de patrundere a aluminiului in organismul uman, cea digestiva si cea pulmonara. Deci, alimentele, in primul rand, au un aport de aluminiu, apreciat in medie la 10-100 mg zilnic pentru un adult. Din fericire, acesta se prezinta cel mai adesea sub forma insolubila, ceea ce face ca el sa strabata in buna parte tubul digestiv fara a fi absorbit.

Exista insa o parte si in stare solubila. De pilda, ambalajele confectionate din aluminiu pot “contamina” alimentele acide. Apa potabila contine, de asemenea, aluminiu solubil, dar in cantitati extrem de scazute: 20-50 ppb sau µg/l (la apele acide proportia este mai mare).

In privinta “portii” pulmonare, mentionam ca in atmosfera concentratia acestui element variaza intre 10 si 100 per metru cub de aer.

Aluminiul este prezent aici sub forma de particule foarte fine, submicroscopice, a caror constitutie depinde in intregime de mediul nostru inconjurator: natura solurilor, apropierea de centrele industriale prelucratoare, locul de munca. Cel mai des, aceste pulberi sunt constituite din aluminosilicati insolubili. Inhalate, ele vor fi captate de macrofagele alveolelor pulmonare sau transportate in gangionii limfatici. J. P. Berry din Creteil a demonstrat ca asemenea pulberi minerale pot sa fie descompuse de lizozomii macrofagelor, eliberandu-se astfel aluminiul, ce se imprastie in organism.

Printre cele cateva milioane sau miliarde de particule inhalate in fiecare zi, numai o parte se transforma, asa cum am aratat, cantitatea reala de aluminiu pusa in libertate in acest mod fiind imposibil de definit. Ea variaza enorm de la un individ la altul si depinde de natura chimica a particulelor patrunse o data cu aerul respirat. De retinut ca in afara acestei absorbtii normale, pe cale digestiva si pulmonara, aluminiul poate sa patrunda in corpul nostru in anumite circumstante terapeutice, cum ar fi hemodializa (rinichiul artificial).

Sa facem acum o mica paranteza, pentru a intelege mai bine efectele nocive ale aluminiului. S-a observat ca, injectat la animale, sub forma solubila, el patrunde in majoritatea celulelor, concentrandu-se preferential in anumite organe: rinichi, ficat, creier, muschi, glande paratiroide si maduva osoasa. Aici nu este insa distributia uniforma, acumulandu-se in cateva ore la nivelul organelor intracelulare specializate, adica lizozomii. Aceste mici vacuole sferice, cu diametrul de cativa nanometri, sunt separate de citoplasma celulara printr-o fina membrana avand o grosime doar de 5 nanometri. La nivelul lor, aluminiul se gaseste in stare insolubila, totdeauna asociat cu fosforul (este vorba, probabil, de un fosfat de aluminiu).

Aceasta localizare particulara a sa a fost evidentiata cu ajutorul a doua metode actuale de microscopie analitica (microanaliza prin sonda electronica – microsonda Castaing – si microscoptie ionica), permitand realizarea unei analize chimice a volumelor celulare de dimensiuni microscopice sau submicroscopice si aprecierea, punct cu punct, a concentratiei elementelor prezente. Prin intermediul celor doua tehnici s-a putut descoperi si descrie prima encefalopatie umana mortala cauzata de existenta in creier a aluminiului. Tot ele vor fi singurele utilizabile pentru intelegerea metabolismului intracelular al acestui element, intrucat nu se dispune de un izotop radioactiv avand caracteristici convenabile de emisie pentru a urmari drumul aluminiului in interiorul celulelor.

De fapt, cum realizeaza celula vie o asemenea concentrare la nivelul organismului? Trebuie sa recunoastem ca mecanismul pus in joc are o eficacitate exceptionala, extragand aluminiul din mediul lichid, ce scalda celulele, unde acesta se afla intr-o proportie scazuta si precipitandu-l in lizozomi la valori considerabile. Iata deci ca celula se comporta ca o veritabila uzina chimica in miniatura. Care este fenomenul ce permite acest lucru? Nu se stie deocamdata. In general, unul de natura enzimatica. In general, el este un proces favorabil la nivel celular renal, doarece realizeaza sustragerea acestui element, toxic in stare solubila, si precipitarea lui in forma insolubila, netoxica. Si totusi, poate fi si defavorabil, o intoxicatie lenta si prelungita ducand la formarea unor depozite voluminoase, incompatibile cu supravietuirea altor celule.

Am ajuns, asadar, si la “poarta” de iesire a aluminiului din organism, si anume rinichiul. Acesta este alcatuit din cateva milioane de unitati functionale elementare, nefronii. Este vorba, foarte pe scurt, de mici tuburi ai caror pereti sunt tapisati cu celule. La originea nefronului se afla o minuscula camera sferica, glomerulul, locul unde se filtreaza sangele arterial, ultrafiltratul sangvin obtinut continand in mod esential apa si mocromolecule. Acest lichid circula de-a lungul tubului urinifer, iar constitutia sa chimica este progresiv remediata de catre celulele ce-l captusesc. Asa se formeaza urina definitiva din bazinet si ureter.

Dar sa ne reintoarcem putin la partea proximala a tubului urinifer. Aici se realizeaza o reabsorbtie masiva a apei si electrolitilor filtrati, celulele implicate in acest proces fiind prevazute cu un numar impresionant de lizozomi. Este momentul in care aluminiul trece in stare insolubila, de precipitat, fenomen ce se desfasoara cu o extrema rapiditate in rinichi, comparativ cu alte organe. Celula renala se debaraseaza insa usor de acest concentrat, lizozomii patrunzand in lumenul nefronului, unde precipitatul de aluminiu va fi eliminat, o data cu fluxul urinar, sub forma de microparticule submicroscopice.