Univers de copil

A+ R A-


Povestea Florii Soarelui

 

O poveste de demult, de demult, de când altfel de oameni erau pe pământ, de pe vremea celui împărat vestit, dar de nume uitat pe vecii vecilor. Ist împărat de toate avea, şi împărăţie, şi noroade alese şi bogate, şi oaste voinică şi multă - dar un lucru tot îi lipsa şi-l ustura în suflet şi pe el şi pe împărăteasă: că nu aveau nici un prunc. Că-i greu, ştiţi dumneavoastră, grija asta care-l apasă pe om, că mâni-poimâni, o închide ochii sub cei patru coţi de pământ şi pe urma lui nimenea nu i-a rămâne să-i facă grija comândărilor ... Iar pe femeia care nu fu vrednică să nască, şerpii bălăurii şi dracii or schinjui-o pe lumea ailaltă şi i-or suje sânjele din sfârcul ţâţelor.

Da cât nu s-or trudit, cât n-or dat şi n-or împrăştiat pe leacuri, fel de fel de descântece! Eu numa, de-aş avea pe sfert din toată risipa ceea, încă aş zâce că om mai bogat ca mine, pe lume nu să află.

Îmbătrâniseră creştinii noşti asa, da nădejdea din suflet tăt n-o prăpădiră, şi aflând ei ca şi alţii or pătimit ca şi ei, pururi se gândeau la Dumnezau cel a tăte răsplătitor. Se întâmplă aşa că tocma când erau pe calea bisericii, greşesc oamenii noşti în Duminica Floriilor şi din clipa aia împărăteasa purcese îngreunată. Le mai rămânea acuma numa să aştepte. Ş-or aşteptat, şi la soroc, împărăteasa ce bătrână naşte o fetiţă frumoasă ca o floare, ca o picătură de rouă, ca zorile dimineţii, ca un bob de piatră scumpă şi încă mai frumoasă.

Împărăteasa, stând veşnic în preajma ei, îşi uită de gopodărie; împăratul uitase toate treburile scaunului, iar supuşilor, greu le venea cu asta. Se minuna toată lumea că ce picase pe capul stăpânilor!

Iar, tocmai după câţiva ani, când fata crescuse mare, socotind oamenii că împăratul a măritat-o, şi le-a aduce cine ce slugă afurisâtă pe cap, au făcut cislă în toată roata împărăţiei, şi din toate a ieşit chipul cum să se mântuie împărăţia de fată.

Vedeţi, aşe, ce hotărâre năroadă! Că dacă murea împăratul, cine avea ai urma în scaun? Ori socoteau supuşii c-o trăi câtu-i lumea şi pământu? Ci mai bine era să-l lese pe împărat în pace, să facă după cum a şti şi a pricepe să-şi mărite fata şi apoi, jinere având, să-l îndemne sfetnicii şi mai marii curţii şi a târgurilor, ca să-l deprindă cu încetul pentru tăte ale de trebuinţă unei ţări. Da ei “nu că să te fereşti, creştine, de cui străin în casă!”; nu zâc ba, da dacă n-ai ave perete să baţi un cui, mai bine-i?

Da să nu-mi lunjesc vorba mai mult; aflaţi drajii mei, că toate vrăjitoarele împărăţiei s-or strâns cioatcă, ş-or înfierbântat frigările ş-or purces a descânta “ Ducă-se pe pustiu Domniţa ce nouă”!

Şi s-o-ntâmplat întocmai după vrajă. Ajunsă fata împăratului ce mândră fără samăn, fată mare, când părinţii se gândeau să-i găsască bărbat pe potriva ei. Da, fecioara, la una ca asta nu să gândea. În lume nu ieşea, de vorbă cu nime nu sta, ci tătdeauna o videai cu chipu-ntunecat de griji. Şi tăţi o întrebau:

- Ce ai Domniţă, de stai aşe, ca o floare pălită de soare, ce, te gândeşti undeva?

- Da, mă gândesc departe

- Şi-anume unde, am putea afla?

- Nu puteţi.

Pe urmă tăcea. Năcaz mare era pe capu împăratului decât asta nu se putea afla pe lume. Murea şi se topea şi dânsu de supărare şi se frământa cu cujetu să afle pricinile. Iar într-o zi grăi fetei:

- Fata tatii ce dulce! Tu ai crescut mărişoară şi noi, drept acee, ne-am gândit să-ţi aflăm soţior după inima ta. Uite, mâne, poimâne, or sosi peţitori; tu uită-te la ei, cercetează-i din ochi şi alegeţi unu, că noi o vorbă nu ţi-om zâce împotrivă, ci tăte ale găsite bune de tine, le-om împlini.

Fata a tăcut, împăratu şi curtea or aşteptat peţitori şi staroşti şi or vinit cu mulţâmea, – or venit şi veniţi or fost, s-or dus şi duşi or fost, că zâna rămase cu inima tăt pustie şi împăratu, din gura ei vorbă hotărâtoare nu află. Iar după câtva timp, văzând că şaga se îngroaşă, şi gândind că poate fata lui de asta nu-şi alege drag, că-i neştiutoare şi cu trupul pre crud, o alergat la alte vrăjitoare din împărăţie, să-i facă fetii “pe ursită”, ca să-şi afle şi să-şi aleagă odată un drăguţ.

Iar babele noaste o socotiră din nou, cum s-or priceput ele mai bine, că adică, din ce este, să se facă mai frumoasă, cum nime n-o fost şi nime n-a mai fi, iar de îndrăjit, unul ca soarele numa să se îndrăgostească de ea. Şi vorbele anume:

Să aibă puşi pe umerei

Doi luceferei

Numa soarele să se îndrăgostească de ei

Iară fata, după soare

Să stea să se omoare!

După asta n-o mai trecut mult.

Într-o dimineaţă, stă fata în cerdac şi să uită pe zare. Împăratu şi împărăteasa o văzură şi întrebară:

- Ce are fata noastă ce cuminte şi la ce se gândeşte?

- Mă gândesc la nunta unei fete de împărat cu soarele cerului, – răspunse fata.

- Şi crezi tu că-i cu putinţă una ca asta?

- Deh, ştiu eu? N-am auzit ce s-o fi-ntâmplat odată da o să mă duc să văd.

- Cum o să te duci?

- O să mă duc cum oi pute!

Şi atâta o fost. Că ea se duce la soare să-l întrebe de vrea ori ba, şi nici o clipă numai şede acasă. Văitatu-s-au curtenii şi curtea toată şi mai mult decât tăţi cu rugăminte plină de lacrimi or îndemnat-o împăratu şi împărăteasa să steie locului, da tăte or rămas de-a surda.

Of, bat-o pustia şi amaru de dragoste, ca rea-i când te apucă cu fierturile ei. Grozavă-i boala asta, dragii mei. Toţi căţi or pătimit-o, o cunoaşteţi, iar cei care o aşteptaţi, gătiţi-vă!

Ci eu atâta vă spun, că nu-i stană de piatră pe lume pe care să n-o răstoarne cel aprins de dragoste. Aşa s-o-ntâmplat şi cu fecioara noastă. Că ea se duce şi se duce, iar părinţii, nădăjduind că tăt or vedea-o odată, i-or pus mânile pe frunte, or blagoslovit-o şi i-or poftit cale uşoară.

Fata s-a pornit aşe către răsăritul lui Dumnezău, fără ajurorinţa nimănui. Şi-a mers, a mers cale lungă fără capăt, ca şi nădejdea ei fără sfârşit, şi dacă nu azi, măcar mâne, măcar poimâne, răspoimâne, la anul, peste zece, peste o sută de ani, şi tăt şi-o găsi ibovnicul, soarele lumii noastre.

Da degeaba! Putea să ocolească ea de zece ori pământul şi tot degeaba-i era. Ajunge într-un târziu în miez de codru, întunecos ca noaptea Iadului. Şi era o tihnă într-nsul, că s-auza cătălu pământului grăind la nouă stânjeni adâncime. Şi stând ea aşa, uluită şi omorâtă de osteneală, aude un tipăt ascuţit. Se dă-n lături, chipăie prin prejur şi dă d-un copac; mai ascultă şi se dumireşte că ţipătu venea tocma din vârful copacului. Începe să să suie încet-încet; şi de ce să suia, de ce strigarea ceea asemuitoare cu a unei păsări s-auzea mai tare. Tocmai când mersese cam o sută de stânjeni, începu să să lumineze cuprinsul, iar fata, uitându-se în sus, băgă de samă că în vârful copacului era un cuibar. Porni înainte şi ajunsă sub streaşina lui, când auzî glas cu înţeles:

- Voinice, voinice, vină şi mă apără, că mult bine ţ-oi face.

Fata să sui în cuibar şi văzu ce văzu: un puişor golaş gata să moară de frică.

- Da ce cauţi tu aicea, singurel? – îl întrebă fata

- Eu mi-s pui de balaur şi fraţi am mai avut da împăratu vânturilor mi i-o furat şi pe mama o dus-o departe. Stăi colea, lângă mine, şi mă păzeşte.

Fata nu mai zâsă nimic, stătu şi aşteptă.

Peste câtăva vreme, iacă un şarpe grozav că se zvârcoleşte în văzduh şi să lasă cătă cele două suflete.

- Cine-i aista? – întrebă fata pe puiu de balaur.

- Aista-i împăratu vânturilor.

- Împăratu vânturilor? Da cum să face că s-asamănă cu neamul vostru?

- Să-ţ spun: şi neamul lui, şi neamul nostru, stăpânesc văzduhurile.

- Da tu din ce fel de lighioană te tragi?

- Mama mea-i doamna ceţurilor şi negurilor şi pâclelor toate; ea-i mai mare peste nouri şi promoroace; când plânge ea, curg văile pe pământ iar când se chiaptănă, s-aştern troieni pe câmpuri. Înţălegi acuma?

- Înţăleg. Şi zâci: de multă vreme vă duşmăniţi cu vântu?

- De când lumea şi pământu. Iară trânta noastă cu vânturile să întâmplă când s-aude tunetu şi să vede trăznătu.

- Toate bune pân acu, încheie fata de împărat, da drept să-ţ spun, nu ştiu la ce aş pute folosi între paloşele voastre.

- Îi vide, frumoaso.Vântu-i un om tare ştrengar şi iubăreţ; când vede o fată frumoasă, oriunde că s-ar fi aflat încotrova, pleacă mort după dânsa şi nu tihneşte din mers până n-o găseşte. Cum o găseşte o apucă în braţă, o sărută şi apoi să întoarce de unde plecasă.

- Ei, dacă-i aşe, lasă!

După asta nu trece multă vreme şi iacă şi vântu. Io nu l-am văzut ca să vă zâc ca-i aşa sau pe dâncol, dar dacă cu adevărat ar fi având chip de balaur, urât ca el nu cred că să află pe lume alceva. Cum vine mai aproape, vede fata; cum o vede, haidi, să sfârşeşte. Îi pică fecioara dragă şi pace! Iar fata zâce:

- Taci că-i bună şi asta!

Şi stau aşe cât stau, până când grăieşte vântu:

- Dă-te, soro, la o parte, să mănânc pe puiul ceţei şi apoi să mergem amândoi pe pustiuri.

- Baiu vântule – îi spusă zâna – nu l-ai mânca pe el.

Şi din vorbele astea şi din altele, mânia vântului, din grozavă cum era, se potoli şi vântul plecă. La urma urmei cu făgăduiala că dacă o veni peste un ceas, zâna are să-i deie la ospăţ pe puiul ceţei.

Şi aşa, dragii mei, cu amânarea asta, iacă vine şi împărăteasa norilor ca să-şi vadă cuibu şi să audă ce nici prin creştetu capului nu i-ar fi trecut. Da vorba aia: nici o faptă fără plată, că azi îţi scrie unu o jalbă şi tot îi dai de-o păreche de ciubote dacă nu ştii mânui condeiu, darămite când scapi de la moarte un suflet de lighioană ca fecioru ceţurilor!

- Şi cu ce-i vre să te mulţămăsc, fetiţo? – o întrebă mama norilor.

- Cu nimica altă, dară numa să mă duci pe tărâmul soarelui – răspunse domniţa.

- Uuu, că pre mult îmi ceruşi, şi drept să-ţ spun că nu-ţ pot îndeplini voia.

Şi-i spuse doamna asta că împărăţia ei ţine cu pace numa deasupra vântului bun, când face ce vrea. Mai jos, nu poate veni că intră în sfadă cu el, dar nici mai sus, cătră soare, nu să poate sui, din pricina vântului ălui rău.

- Dacă-i ase, o să mai aştept, zâce fata. Să vii peste un an.

- Am să viu - zâsă împărăteasa şi să dusă.

La jumate de an, aproape, iaca vântul iară s-o îndemne la mers. Ci-i răspunse fata aşe:

- Măi, vântule, măi! Cum să mă duc eu după tine, când nici nu te ştiu, nici nu mă ştii. Eu îţ spun că-s fată de împărat şi atâta. Mă crezi?

- Te cred.

- Bun, da eu nu te-oi crede pe tine. Adă-ţi neamurile tăte să le văd şi pe urmă daţ-oi răspuns.

Şi răspunse cel chip de balaur:

- Eu n-am alt neam pe lume afară de vântul cel rău. Vrei să-l vezi?

- Vreau!

- Ei, atunci să-l chem.

Şi l-o chemat şi, Doamne, cât s-o fi înspăimântat domniţa ce frumoasă, când a fi fost văzută sluţenia ceea de balaur. Da ce era să facă:

Rabdă inimă si taci

C-alceva n-ai ce să faci.

Iar vântul cel rău, când şi-o văzut cumnata, îi veni leş la inimă şi-aşe cum putu să furişă pe lângă ea şi-i zâsă că i-i dragă. Iar zâna-i răspunsă:

- Dacă ţi-s şi-oi fi a ta, numa dacă-i lăsa pe împărăteasa negurilor să mă plimbe pân cer.

- O las!

Şi lăsată o fost. Fata s-o simţit de la o vreme luată de un nour şi dusă tăt mai sus, până când, atingând scara cerului, să sui pe întinsoarea lui. Ce-i mai trebuia acuma? O zi de drum până la castelul de cleştar al soarelui, unde s-ajungă şi să-şi vadă ibovnicul cel drag.

Da nenorocirea fetii era pe semne scrisă. Că vânturile văzându-să păcălite, îndată trimisără veste mamii soarelui că picior pământean se află în domnia ei.

Nu ştiţi cine-i mama soarelui? Un cuvânt numa: soră bună şi cinstită cu moartea, cu muma pădurii, cu talpa iadului, cu ciuma şi nu mai ştiu cu cine. Asta, cum aude, dă sfoară în ţară că amu cineva vre să fure inima feciorului ei. Căutări peste căutări, răscoliri peste răscoliri, umblete şi la urmă fata de împărat se vede prinsă, legată şi dusă la scaunul de judecată al hârcii. Baba nici una nici două o preface într-un bob de sămânţă şi-o zvârle-n vânt, iar vântu o lasă pe pământ, să crească şi să înflorească. Floarea ei la chip cu chipul soarelui. Din răsăritul de raze al mândrului fecior şi până-n asfinţit, floarea asta să-l urmărească fără curmare, să-i plângă de dor, da de atins, nic odată să nu-l atingă.

Ce-i floarea asta v-aş întreba? Ci eu socot că-i floarea soarelui cea galbenă şi mândră. Şi cine-i ştie povestea, întrebe-şi inima, ce zice? Eu unul drept să vă spun mi-i jele de jelea ei:

De jelea zilelor mele

Plâng pe apă vălurele,

Păsări mici în cuiburele;

De greul traiului meu

Plânge apa pe pârău

Pasărea în cuibul său.

 

Tudor Pamfile, Cerul şi podoabele lui după credinţele poporului român,1915 

Addthis

Articole asemanatoare relatate:
Articole asemanatoare mai noi:
Articole asemanatoare mai vechi:

Deviatiile coloanei vertebrale…

Deviatiile coloanei vertebrale la copii III

Deviatiile coloanei vertebrale la copii III In ceea ce priveste tratamentul, in scolioza nestructurala, acesta este mai simplu si consta din: gimnastica medicala, repaus pe pat tare (scanduri sub saltea), pozitie...

Mirele flutur

Mirele flutur

Mirele flutur   Vezi poezia “Mirele flutur” scrisa de Natalia Posa, minunate versuri, insotite de frumoasa ilustratie a Stelei Cretu.   Fluturele-albastru Si-a ales in zori Tanara mireasa, Floare intre flori.  

A fost odata … un ceas destept…

A fost odata … un ceas desteptator in poiana

A fost odata … un ceas desteptator in poiana Cineva a uitat, odata, un ceas desteptator in poiana. Dimineata, de cum aparea pe cer prima raza de soare, incepea: “Zbrrr …...

Ruga pentru Duminica Floriilor…

Ruga pentru Duminica Floriilor de Ion Minulescu

Rugă pentru Duminica Floriilor de Ion Minulescu   Dezleagă-mă, Părinte, de ce-am jurat să fiu Şi iartă-mă că-n viaţă n-am fost decât ce sunt – Un cântec prea devreme, sau poate prea târziu, Un ropot...

Ecuson pentru 1 decembrie

Ecuson pentru 1 decembrie

Ecuson pentru 1 decembrie Fiti patrioti si nu ezitati sa purtati un ecuson national de 1 decembrie, avand drept fundal culorile nationale ale tricolorului romaniei – rosu, galben si albastru....