Univers de copil

Legenda rândunelei de George Coşbuc

Din zori, de cum s-aprind,
Tot cântă rândunica
Sub streşini ciripind -
Era şi fată mare

Şi mândră de-a cătare

Şi-apoi, pe lângă toate,

Şi fată de-mpărat.

Uşor se duce nume
De-un lucru bun în lume,
Dar mai uşor de-un lucru
Frumos cu-adevărat.
Şi-n toată lumea vestea
I-a mers, cum merg de-acestea,
Când trec din gură-n gură
Grăbit din sat în sat.

Dă roate şoimu-n zbor

Şi ţipă rândunica

Şi n-află ajutor.
Cum vin în şir cocorii,
Venit-au peţitorii:
Ieşea din casă unul,
Iar celălalt intra.
Și ea şi-a plâns durerea:
- “O, dă-mă cui ţi-e vrerea,
Măicuţo, dar străină,
Departe nu mă da!”

Şi-n ciuda bietei fete,
Ea, vitrega, o dete
Străinilor de-acolo,
Veniţi de undeva.

Cad fulgi pe câmpul gol

Şi plânge-o rândunică
Pierdută dintr-un stol -
Pe-un larg adânc al mării
Spre-adâncul larg al zării.
Se duc corăbii multe
Cu fata de-mpărat.
De-amar ea nu mai poate:
Inelul scump şi-l scoate,
Din deget şi-l aruncă
În marea ce-o străbat.
- “Atunci, să ştii tu bine,
Voi mai vorbi cu tine,
Când mi-or găsi inelul.”
Iar mirele-a-ngheţat.

La cuib venind acum,
Sfărmat găsi ea cuibul
Iar puii morţi în drum -
Ea blândă se supune

Şi face tot cum spune
Bărbatul ei, şi-n toate
Nu-i dă nici un cuvânt
De plângere; nu-şi frânge
Nici mâinile, nu plânge,
Ci rabdă datul sorţii.
Dar, tare-n jurământ,
E mută a ei gură:
Nici dragoste, nici ură
N-arată, ci rămâne
De-a pururi un mormânt.

Prin pomi sunt laţuri mii.
Prin aer zboară şoimii,
La cuib pândesc copii -
Și iată! azi răsună
De multă voie bună
Palatul tot; cu vuiet
La rege robii vin.
Un peşte-au prins în mare

Şi-n el, în bună stare,
Inelul scump al doamnei.
I-l dau, de sânge plin!
Stăpânul îl priveşte
Și vesel se porneşte
La doamnă-sa să-i spuie,
Scăpat de-atâta chin.

Aripele i-au frânt,
Se zbate-acum de moarte
În ţărnă, pe pământ -
- “De-acum tu nu mai plânge!”
Și-n braţe el o strânge.
Cu mâna cea purtată
Prin sânge pe inel,
Bărbia el i-o prinde:
Dar breţele-şi întinde
Cu ţipet doamna-n aer,
Uitându-se la el.
Iar breţele-i deodată
În vânt încep să bată,
Mişcări părând de aripi
Cu umblet uşurel.

Şi s-a-nălţat în vânt
Deodată rândunica!
E negru-al ei vestmânt,
Că-n negru se purtase
De când se măritase!
De-atunci ea vesel zboară
Pe dealuri şi pe lunci

Şi-ntruna ciripeşte

Şi-ntruna povesteşte
Tot ce-a tăcut o viaţă
De jale şi de munci.
Și cum fu dezmierdată

De-o mână-nsângerată,
E gâtul rândunelei
Ca sângele de-atunci.