Biblioteca copiilor nostri

Cartea – ca obiect si ca purtator de informatii – intra in universul copilului cu mult inainte ca el sa fi invatat sa citeasca: cartile parintilor, asezate in biblioteca, citite de acestia in momentele de liniste sau lasate pe cate un colt de masa, starnesc curiozitatea copilului, care simte nevoia sa le pipaie, sa le observe, sa le rasfoiasca, sa le mazgaleasca si, uneori, chiar sa le rupa – tot o forma a cunoasterii fizice. Dar si “cartea” lui personala, pliantul cu poze, de regula din lumea animalelor, din care el afla, ajutat de cei mari, ce e un caine sau o pisica, un porc sau o vaca, cocosul sau closca cu pui, iar, din universul exotic, leul, maimuta, elefantul, girafa si cate altele. Inrudita cu pliantul este si cartea bogat ilustrata si cu text scurt – de regula, mici poezioare – si cartea de colorat, acestea continand deja un mic mesaj epic, o poveste care, cand nu e transpusa chiar de autor in vorbire, e inventata de parinti sau de fratii mai mari, care satisfac astfel dorinta de a sti a micutului.

Una dupa alta, asemenea carti vin sa alcatuiasca o mica colectie, o prima “biblioteca” personala, de care copilul nu oboseste sa se apropie cu interes si cu curiozitate (e la varsta lui “de ce”); ele ii vorbesc in limbaj “pictografic”, imaginile fiind, in aceasta perioada a vietii, singurele in masura sa fie receptate si intelese.

Daca aceasta este profilul primei colectii si functionalitatea cartilor specifice copilariei timpurii, se naste firesc intrebarea: cum sunt pastrate ele? Locul lor firesc este intre jucarii, in coltul sau pe raftul ce le este destinat acestora, pentru ca si unele si altele au o valoare initiatica, sunt instrumente ale cunoasterii intuitive, senzoriale.

Pe masura ce copilul creste iar cartile ce-i sunt adresate sunt mai complexe, ilustratia lasa tot mai mult loc textului, bagajul notional si lingvistic dabandit permitand acum intelegerea si dincolo de imagine. E drept ca povestile – in proza sau versificate – raman cantonate in universul concretului imediat: sunt intamplari din lumea animalelor sau avand deja un “erou”, de regula un baietel sau o fetita, in care ascultatorul, deocamdata, (lectura propriu-zisa intervenind mai tarziu) se regaseste cu micile lui probleme, cu ocupatiile lui diurne. Aceste povestioare au, cel mai adesea, si o functie moralizatoare, vorbind despre cumintenie si neascultare, despre bunatate si rautate, despre ordine si dezordine, despre harnicie si lene, despre curaj si frica etc. Tot acum intra in actiune si basmul, raspunzand nevoii de fantastic, proprie copilariei si avand totodata o functie formativa, prin dezvoltarea imaginatiei. De asemenea, orice basm inseamna si o mica lectie de morala, totdeauna in lupta dintre bine si rau invingand cel dintai.

Genurile literare se diversifica treptat. Copilul ia cunostinta cu poezia (cu cea adevarata, nu cu rimele ce insotesc cartile ilustrate), cu teatrul pentru copii (dezvoltand capacitatea de dialog), cu ghicitoarea (exercitiu excelent pentru atentie, spirit de observatie, logica), cu povestirea istorica (prima lectie de vitejie, de patriotism), cu legenda mitologica si chiar cu literatura de informare. Prin intermediul talmacirilor el va patrunde in literatura altor popoare – prilej de a afla cate ceva despre alte tari ale lumii, de a se familiariza cu toponimia si onomastica specifica.

Cartile dedicate varstei prescolare si scolare mici intrunesc, pe langa functia informativa si o importanta functie formativa, contribuind la fundamentarea deprinderilor de lectura, la dezvoltarea limbajului, la cultivarea atentiei, iar prin continutul lor, la educatia etica. Considerand si ilustratia – de cele mai multe ori de buna calitate, expresiva si cu o cromatica bogata -, se poate vorbi si de o implicita educatie a gustului pentru frumos.

Biblioteca acestei varste va avea o mare consistenta si diversitate, impunand si pirmele rigori de organizare pe etajere sau rafturi.

Intrand cu copilul in librarii, parintii il vor ajuta sa se orienteze, sa aleaga, in functie de preferinte si nevoi, cele mai potrivite carti, in editii adecvate, pentru a le integra in colectia personala. Totodata, el va fi desprins sa viziteze bibliotecile publice pentru copii pentru completarea lecturii, pentru extinderea sferei de interese si a nivelului de informare.

Orice carte – exceptand “maculatura” de care copilul, lipsit de criterii apreciative riguroase, trebuie ferit – isi are valoarea ei formativa. E bine, in acest sens, ca parintii si bunicii sa angajeze copilul in discutii pe marginea cartilor citite, sa-l ajute sa le inteleaga, sa le guste frumusetile si sa formuleze unele opinii asupra lor. Daca copilul de varsta mica va fi incurajat sa-si exprime impresiile, emotiile si gandurile generate de o anume carte prin intermediul desenului, cei mai mari, preadolescentii, trebuie sa aiba caiete de impresii de lectura, trebuie invatati sa scoata citate si sa repovesteasca.

O data parcursa, cartea si-a indeplinit intr-o buna masura misiunea. Sunt carti pe care le reiei dupa un timp, cu alta experienta de viata si de lectura, cu alte exigente. E vorba mai ales de clasici, dar chiar si acestia vor fi (re)cititi in editii mai complete, mai pretioase. Iata de ce o supradimensionare prin acumularea continua a bibliotecii copilului nu e recomandabila; supradimensionarea continua a copilului nu este recomandabila; supradimensionata, ea isi pierde caracterul viu, activ, de instrument de lucru, transformandu-se intr-o simpla mobila, cum, vai, de atatea ori se intampla.

Care trebuie sa fie fondul “de aur” al oricarei biblioteci personale ? (Raspunsul este valabil si pentru mai tarziu). Clasicii, cartile de capatai sau de inima (intre acestea si cele cu dedicatie), versurile, asupra carora revii mereu, albumele de arta si, mai ales, lucrarile de referinta (istorii ale domeniilor, dictionare de diferite tipuri, enciclopedii, ghiduri practice etc.).