Domnitorul Cuza si taranii

In amintirea poporului nostru numele lui Alexandru Ioan Cuza va trai cat va fi suflare romaneasca pe lume. Si multe sunt faptele lui doveditoare de iubire de neam si mila de tarani care, pe vremea aceea, erau robi la ciocoii greci, stapanitori ai pamantului romanesc. In marea lor majoritate, acestia erau saraci lipit, fara un petec de pamant.

Cuza Voda era cumnat cu boierul Iorgu Lambrino, stapan pe atunci al mosiei Banca din jud. Tutova, si adeseori venea pe la movie ca sa mai petreaca. Dar petrecerile nu-i ticneau caci boierul Lambrino, grec de neam, era aspru si rau, mania lui Dumnezeu cu taranii. Pentru o nimica toata ii sarea tandara si punea sa-i bata la talpi de-i lasa mai mult morti, ba pe unii chiar morti de-a binelea.

De cate ori venea Cuza la mosie - pe atunci nu era inca domn - si vedea asa ceva, il apuca mila de bietii tarani si zicea boierului: “Nu-i mai chinui atata, cumnate, ca pe spinarea lor te-ai imbogatit si tu si altii ca tine si fara tarani, care-s talpa tarii, nici praful nu s-ar alege de voi”.

Intr-una din zile, a iesit Cuza cu boierul la plimbare pe camp, tocmai pe la vremea pranzului. Taranii stateau jos sa imbuce ceva, dar chip era de mancat? Caci, mamaliga era toata din malai mucegait si pestele sarat si imputit de te trasnea.

Se uitau bietii oameni la mancare cu ochi de lup flamand, dar nici unul nu punea gura. Cuza s-a apropiat atunci atunci, a luat mamaliga si pestele si 1e-a svarlit cat colo. O vorba n-a scos, dar ochii i s-au umplut de lacrimi ...

Boierul a tacut si el malc, dar parca din ziua aceea s-a mai imbunat nitel si s-a purtat putin mai omeneste cu oamenii.

S-a hotarat apoi la Iasi alegerea unui domnitor si, spre binele neamului, l-au ales pe Cuza.

Ca sa sarbatoreasca pe Domnitor, boierul Iorgu Lambrino a adunat o multime de boieri la el la mosie pentru a petrece.

Cat tinea drumul de la hotarul mosiei pana la curte s-au insirat bunatati. Taranii, insirati de o parte si de alta a drumului, asteaptau in haine de sarbatoare sosirea Domnitorului. Cand au vazut caleasca domneasca au izbucnit toti intr-un glas: Uraaa! de clocotea vazduhul. E drept, ca din adancul sufletului lor obidit de saracie si truda amara, iesea urarea de viata lunga celui cu mila de cel sarman.

N-a trecut mult si Domnitorul Cuza s-a dus la Bucuresti unde a infaptuit Unirea Munteniei cu Moldova.

De-acum romanii nu mai cunosteau hotar intre ei si nici robi nu mai erau la boer. Dumnezeu s-a milostivit de ei ca prin bunatatea lui Cuza Voda si dragostea lui netramurita pentru tarani sa fie si ei oameni neatarnati in tara lor, pe pamantul stramosesc.

Tina-i Dumnezeu amintirea in veci nestearsa in inima oricarui roman!